„Toate încercările îl caută pe cel ce este în stare să le îndure”

Continuăm publicarea corespondenței lui Vasile Vasilache cu Marianna Lomaco

20.11.74

Marica, ce-i cu tine? De ce taci şi nici la telegramă nu răspunzi? Nu mai înţeleg nimic. Ce s-a întâmplat?… Aş fi putut proceda ca prinţul Caşmirului, când s-a pus întrebarea cu cine să facă unirea. Cu India sau cu Pakistanul? El, prinţul Caşmirului, având 300 de femei şi tot atâţia câini, s-a dus la culcare lăsând poruncă slugii:

– Dacă vin cei din Pakistan, să mă împuşcați în somn!… Dacă vin cei din India, să mă treziți…

Eu însă sunt un biet european care a supt ideile scandinave despre crearea lumii – logica lui Aristotel, sentimentalismul creștin și ticăloșia ateismului, și de aceea… o încasez pe bună dreptate: se dă cu piciorul în mine, mi se citează totodată la ureche același Aristotel ca să-mi fie de învățătură: „Toate încercările îl caută pe cel ce este în stare să le îndure”.

…Marica, atâtea s-au abătut peste mine!… O, cerule, nu cumva tu ești de vină!? La revistă mi-au respins fragmentul pe care noi l-am citit la Bender… și fără nicio explicație, dragă!… Directorul editurii nu vrea să-mi semneze contractul pentru traducerea lui Cehov: „e scump!”. S-a stricat (acasă) cazanul și sistemul de încălzire… Nici bani n-am, nici înțelegere… Editura mi-a întors o culegere, la o revistă mi-au tăiat interviul, iar în presă a apărut informația cum m-a dat în judecată… studioul și pe deasupra… ciondăneală cu cei de acasă… și, culmea! încă nu fumez, și așa mă apasă… mă doare – pentru că-s sănătos și simt de minune și cu acuitate tot ce s-a abătut peste mine ori se întâmplă în preajmă.

Și, în cele din urmă, tăcerea ta, căreia nu-i găsesc explicație… Bravo japonezii! Ei scriu pe pietrele funerare: „Aici sunt osemintele lui X. S-a născut în 1874, 14/III, a murit în 1938, 10/II, a trăit doar 3 (trei) zile…” Adică i-au rămas în minte doar trei zile de fericire în viața lui…

…Și cam de ce te căinezi?! – ai putea să mă întrebi. Ai de gând să stârnești compătimirea cuiva?

– Nu! Nu, Nu! Jur, mă simt bine, să-mi fie cu iertare… Vă aduc la cunoștință că îl citesc pe Cehov și, crede-mă, sunt în stare să scriu o întreagă disertație: „Pauzele în piesele lui Anton Pavlovici”.

Pauză

Kulaghin (spre ușă): Mașa nu e aici? (alarmat) Unde o fi oare? E ciudat… (pleacă).

Andrei: Nu dau ascultare. Natașa este un om nemaipomenit de cinstit (se mișcă pe scenă în tăcere). Când m-am însurat, credeam că vom fi fericiți… fericiți cu toții. Dar, dumnezeule… (plânge). Dragile mele surori, scumpe surori, să nu-mi dați crezare, să nu mă credeți… (pleacă).

Kulaghin (spre ușă, neliniștit): Unde-i Mașa? Mașa nu e aici? Ciudat lucru. (pleacă).

Scena e goală, se aud bătăi de clopot.

(sfârșitul actului III)

Adică e pauză.

Cehov, dramaturgul, m-a năucit – e genial, dar… trăiască Caracterele! Atâta tot!..

V. V.

23.12.74

Îți scriu, poate, cu întârziere și ocupat de altele, stau înfofolit și-ți scriu scrisoarea pe genunchi, răstimp în care apa curge din sistem, iar afară buldozerul sapă șanțul pentru instalarea țevilor noi – grozavă dispoziție, nu-i așa?!

Marișa! Cât mai repede la Ialta!… Când căpățâna nu e ocupată cu munca literară, totul în jur arată pustiit și nimic, absolut nimic nu trezește interes… Alaltăieri am lucrat ca un apucat – 8 ceasuri – ieri, însă, și azi uite-așa, ba dai fuga la dentist, ba dai telefon la Apă-Canal, ba ești sunat că s-a pierdut o pagină! – o singură pagină doar!!! – din traducerea „Răufăcătorii” de Cehov… Ei, cum îți place? Uite-așa, o pagină lipsă, și capătul…

Avionul meu a decolat la 20.45, acasă am ajuns la 23.30. Toți ai casei s-au mutat în primele două camere: fac focul doar într-o sobă… Azi a sosit și băiatul de la Herson – curat o șatră de țigani!

Ce faci? Pare-se, v-am visat pe toți, dar nu mai țin minte nimic. Închipuie-ți, cei de la revistă mi-au tăiat din piesă fragmențelul acela cu evreul care căuta osemintele lui frate-său… două zile am umblat furios… Lenin are dreptul la mausoleu, iar un biet evreu nu are dreptul la un mormânt în cimitir…

Ei bine, ducă-se naibii cu toții… Oricum voi transcrie scena asta de o sută de ori, dar nu voi renunța la gândul ăsta: că omul, având știință de moarte, și-a luat un nume… și-a ales un loc de înmormântare, a dat nume lucrurilor, obiectelor și locurilor – și în felul acesta s-a făcut pe sine „pieritor” și trecător, totul-tot, până și „timpul”…

Am chef să scriu!.. Un fel de tristețe însorită mă învăluie, nu-mi doresc decât căldură, liniște și să scriu…

Aici închei, iartă-mă, M., îngăduie-mi să scap de toate necazurile astea gospodărești și să-mi recapăt pacea și „cel gând” drag sufletului meu.

Te pup tare-tare.

De–ar fi mijloace

De-ar fi mijloace

Și-ar fi putință

Cum m-aș mai face după dorință!

M-aș face oglindă strălucitoare

Să te cuprindă până la picioare.

Pieptene de aur, ce-n mângâiere

Părul netează fără durere.

Un vânt m-aș face, ce lin și-n taină

Pe piept desface ușoara haină.

Un somn m-aș face dulce de vară

Să-ți închid ochii în orice sară!

Am subliniat cuvintele-cheie ca să pătrunzi esența acestor versuri ce aparțin lui Eminescu. Încearcă să le descifrezi și ți se va deschide… Ah, da, am foaie (de pe 2.I.75). Probabil voi sosi pe data de doi… Oricum, îți voi telegrafia. Scrie-mi!… Aceste rânduri le-am adăugat trei zile mai târziu. Marica, te mai pup o dată… și nu fii supărată pe tăcerea mea – în sfârșit avem apă!

V.

Rubrică susținută de Cezaria Vasilache, MNLMK