„În deșert am avut sentimentul unui început de lume”

Interviu cu Teodora Coman, poetă, Sibiu

– Dragă Teodora Coman, chiar ai dormit într-un deșert din Iordania?

Da, chiar am dormit în deșertul Wadi Rum din Iordania, a fost o experiență care mă va marca pentru toată viața. Privind cerul înstelat și limpede, neatins de poluarea urbană luminoasă sau sonoră, am avut sentimentul unui început de lume, ba nu, al unei permanențe din care ființa umană putea lipsi cu desăvârșire. Așa mi-a venit ideea că omul este o specie ingrată cu mediul și cu locul lui în univers.

– Ai scris poemul „Lucy” îndată după acea „noapte cosmică” petrecută în deșert sau mult mai târziu?

Am scris poemul ,,Lucy” la câteva săptămâni după întoarcerea din Iordania, când s-a făcut conexiunea între fosila hominidă Lucy și contemplarea nocturnă din Wadi Rum, iar trecutul, prezentul și viitorul s-au legat în mod neașteptat.

– Când, cum ai decis ca volumul tău de poeme apărut în 2021 să se numească „Lucy” (editura Tracus Arte)?

Am decis ca noua carte să se numească ,,Lucy” fiindcă titlul era potrivit pentru fuga mea din gen în specie, dar și pentru că poemul cu același nume mi se părea cel mai puternic dintre toate. Lucy era motivul și pretextul perfect de a mă percepe mai degrabă biologic, ca femelă, decât cultural și social, ca femeie, mi-a făcut bine eliberarea asta identitară, fiindcă mereu am avut o relație tensionată cu ceea, cine și cum sunt. Recunosc că o mare contribuție la percepția asta au avut-o și cărțile lui Richard Dawkins și ,,Behave”-ul lui Sapolsky.

– Aș dori să precizez, o dată în plus: Lucy e numele celei mai vechi ființe umane al cărei schelet a fost descoperit de arheologi în Etiopia. Trăise cu trei milioane de ani în urmă. Ai simțit vreo legături directă dintre tine și Lucy? Ți-e dor de ea?

Da, am rezonat cu Lucy prin conștiința mortalității, accentuată de pustietatea deșertului Wadi Rum. Ceea ce ne supraviețuiește realmente, fără exploatarea semenilor și fără orgolii divine de la faraoni încoace, este scheletul, și am simțit recunoștință pentru strămoașa noastră, reperul de longevitate al speciei umane. Viața e acolo, microscopică, nevăzută, în chimia oaselor, în ADN-ul din câteva mostre prelevate cu grijă, cu greu.

– Cartea ta „Lucy” are succes, e foarte citită, apreciată, comentată, mai ales de tineri. Obsesii ecologice se îmbină în ea cu întrebări existențiale, cu sentimentul că ne pierdem pământul de sub picioare, uităm de umanitatea noastră. Vorbești de necesitatea de a redescoperi simplitatea, dar folosești un limbaj care nu e deloc simplu. Ne propui intenționat un limbaj elaborat, sofisticat, arborescent, sau pentru tine anume o astfel de formulă e actuală?

Nu am mulți cititori și nu am avut niciodată așteptări nerealiste. Nu mă pricep să mă autopromovez, dar fiecare feedback spontan, dezinteresat mă bucură. Am mai spus-o și nu e deloc ipocrizie: nu îmi place cum scriu, dar nu știu s-o fac altfel. Îmi propun ceva și iese altceva. Nu vreau deloc să am un limbaj sofisticat, să pun cititorul la încercare. Uite, intenția mea este să fiu mult mai autoironică, dar nici asta nu-mi iese. Cumva, textul umilește eul, are o forță mai mare decât el și asta îmi face bine, îmi spulberă iluzia controlului complet asupra cuvintelor. Nu mi-am pus problema actualității formulei, deși sunt conștientă că nu mai pot scrie ca acum zece ani, dar urgența interioară e cea care dictează tot ce fac în materie de scris.

– Din carte se vede că ai o mare pasiune pentru știință, istorie, antropologie, că ai aptitudini de savant. De ce totuși ai ales să fii poet?

Vai de mine, nu, nu am deloc aptitudini de savant, pur și simplu am ales și inserat informația care îmi folosea pentru ,,Lucy”. Nu voi scrie niciodată ca Răzvan Andrei, Cristina Stancu, Ștefan Manasia, Radu Vancu, Ovidiu Nimigean sau Radu Andriescu, ei au background cultural solid. Grea întrebare, de ce am ales să fiu poet, cred că sunt mai multe motive: 1. din nevoia de a scrie pentru a nu mai fi nevoită să vorbesc; o fire timidă nu reușește să exprime oral tot ceea ce vrea sau poate transmite; 2. nevoia de procesare cognitivă și emoțională, de restructurare mentală, care îți dă acel ,,positive sense of insight”. Cred orbește în afirmația lui Flannery O’ Connor: ,,I don’t know what I think until I read what I say.”

– Preferi să ți se spună poet sau poetă?

Nu prefer să mi se spună nicicum. Nici cu numele meu nu am o relație specială, nu eu mi l-am dat, așa cum nu am ales religia, mi-a fost impusă când nu aveam capacitate de discernământ. Putea să mă cheme oricum altcumva, e o convenție. Nu am orgolii identitare, sau poate că așa îmi place să cred.

– Predai literatură română în Școala generală nr.18 din Sibiu. Ce poezie citesc elevii tăi?

Elevii nu prea citesc poezie, și ar fi ipocrit să avem așteptări mari atâta vreme cât nici adulții nu se omoară după ea. La nivelul multor profesori de română, poezia se oprește la Nichita, Sorescu sau Mircea Cărtărescu. În general, poezia e percepută ca o înșiruire edulcorată de versuri și se reduce la exhibarea unui sentimentalism excesiv, penibil, la o formă inutilă, compromițătoare de (auto)înduioșare. Încerc, totuși, să îi apropii de poezie în cadrul orelor de curs opțional prin intermediul unor autori contemporani consacrați precum Radu Vancu, Dan Coman, Elena Vlădăreanu, poeți mai tineri (Vlad Drăgoi, Cătălina Stanislav) sau chiar tineri nedebutați, prezenți în rețele sociale sau publicați în reviste/ pe platforme care le dedică un spațiu special (,,Timpul”, ,,Poetic Stand”, ,,Echinox”, ,,Noise Poetry”, ,,O mie de semne” etc.). Un argument convingător este că tinerii debutanți se remarcă, paradoxal, exact în acest segment de nișă, care le permite transpunerea textuală a caracteristicilor vârstei: intensitatea emoțională și atitudinea nonconformistă în formule dintre cele mai diverse, din ce în ce mai curajos experimentale.

– Ce observații ai privind manualele de literatură română?

În urma discuțiilor și a sondajelor avute cu elevii, am constatat că lipsesc texte scrise de preadolescenți și adolescenți. Există concursuri de creație literară, iar câștigătorilor li s-ar putea publica textele, fiindcă, de multe ori, cărțile pentru copii și adolescenți doar simulează experiențe din perspectiva unor adulți, iar acest artificiu se simte, vrând-nevrând. De aceea, elevii rezonează cel mai bine cu texte scrise de cei de vârsta lor. De exemplu, textul ,,Platanos” de Doina Ruști din manualul de clasa a VIII-a este indigest pentru toată lumea. Parafrazându-l pe Radu Vancu, oferta literară din manuale face parte din ,,literatura îmblânzită” de scopul didactic, fiindcă adevărata literatură, cu marile întrebări, paradoxuri integrate în forma și esența ei sălbatică, autentică, se află în afara acestei rezervații și poate fi descoperită doar pe cont propriu, iar noi, profesorii, putem să stârnim curiozitatea și să propunem cărți potrivite.

– Cât de populară e ideea unionistă în orașul tău, Sibiu?

Ideea unionistă nu este foarte populară, rar auzi vorbindu-se despre asta chiar și în cadrul unor grupuri de intelectuali. Mai degrabă o vezi în forma clandestină a grafitti-ului sau de tip stencil, doar eu am văzut mai multe variante ale mesajului ,,Basarabia e România”. Pot spune, însă, că pentru mulți cunoscuți, Republica Moldova a devenit un reper prin personalitatea Maiei Sandu, la al cărei nivel nu se ridică mai nimeni din mediul nostru politic dominat de impostură.

– Ai scris multă poezie în pandemie. Dar de când a început războiul din Ucraina?

Nu cred că am scris în pandemie mai mult decât de obicei, iar de când a izbucnit războiul din Ucraina, am continuat cam în același ritm, adică mai lent decât mi-aș fi dorit. Nu am abordat tema războiului din teama că nu aș face decât să-mi apropriez, literar, suferința altora, pe care eu nu am trăit-o, oricât de mult aș empatiza cu ea. În schimb, am descoperit câțiva scriitori ucraineni despre care nu știam nimic, în special pe Serhii Jadan.

– Ce sfaturi le dai începătorilor la atelierele de scriere creativă?

Până acum, am ținut doar două astfel de ateliere, unul coordonat de Andrei Zbîrnea, iar celălalt, organizat de Zona Nouă, în cadrul Z9Festival 2022. Mă feresc să dau sfaturi pentru că participanții au fost foarte buni, știau ce trebuie să facă, aveau o inteligență poematică deja matură și m-am limitat la rolul de mediator al discuțiilor, lăsându-i pe ei să reacționeze cu comentarii, recomandări sau critici la fiecare text scris și apoi citit prin rotație.

– Mai cauți locuri neatinse de „poluarea urbană luminoasă” (expresia dintre ghilimele îți aparține)?

Caut asemenea locuri așa cum o face majoritatea dintre noi, mai mult imaginar. Șansele să ajung la un spațiu ca Wadi Rum sunt mici spre zero, fiindcă mă urnesc greu din casă și mi-e teamă de spații necunoscute în aceeași măsură în care doresc să ajung în ele, mai ales dacă sunt rupte de civilizație. Lipsa orientării în spațiu e o problemă căreia nu i-am dat de capăt.

– Sperăm să fii ademenită, totuși, de spațiul de pe malul stâng al Prutului și să ajungi într-o zi la Chișinău. Mulțumesc pentru interviu!