Marin Preda: autoportret

Marin Preda, unul dintre cei mai importanți prozatori români din perioada postbelică, și-a încifrat biografia în textele sale, lăsând firele realității să se înnoade cu cele ale ficțiunii. Din romanele și mărturisirile sale, se desprinde portretul scriitorului, pictat în culorile copilăriei, adolescenței, tinereții și în cele ale maturității. Portretul este întregit de reflecțiile asupra unor varii subiecte existențiale (omul, viața, moartea, conștiința, existența, ideea, libertatea, luciditatea, iubirea, prietenia, destinul, singurătatea, suferința, timpul, natura ș.a.), sociale (politica, națiunea, căsătoria, presa ș.a.) sau artistice (arta, literatura, scriitorul, cartea, cititorul, teatrul, filmul ș.a.). Se conturează astfel un autoportret al scriitorului Marin Preda, pe care îl vom fixa aici cu ajutorul unor fragmente selectate din cărțile apărute antum și postum:

• „Am plecat din sat târziu, pe la optsprezece ani, cu această întrebare: ce înseamnă să fii un om? Și am început să scriu, după ce am descoperit, în marile creații ale umanității, aceeași mare întrebare. Trebuia să răspund la ea prin ceea ce știam din lumea țărănească în mijlocul căreia îmi trăisem copilăria și adolescența” („Creație și morală”, ediție de Victor Crăciun și Corneliu Popescu. București: Cartea Românească, 1989, p.158).

• „Contemporan cu două generații de țărani, m-am născut și am avut timp să cunosc valorile spirituale ale lumii țărănești dinlăuntrul acestei lumi și nu din afară, sau trăind sub zariștea cosmică să fiu protejat de condiția aspră, nemiloasă a existenței țărănești, ca fiu de preot, de învățător, de avocat sau de mic moșier afabil al cărui pământ îl munceau țăranii. L-am muncit eu însumi, sub protecția unui țăran care mi-a lăsat, pe lângă experiența miriștii călcată cu piciorul desculț, a ploilor și a gerurilor, a abandonării, deci, în fața naturii care trebuia înfruntată pornind de la gradul zero, adică neîmbrăcat și rău hrănit, valori morale care se ridicau deasupra condiției țărănești” („Marele singuratic”. București: Cartea Românească, 1972, p. 432).

• „Asupra mea mediul a avut o importanță fundamentală nu numai ca scriitor, ci și ca om. De câte ori mă duc prin sat, merg acasă și mă așez la punctele de unde odinioară răsărea și apunea soarele. În spațiul lor se petreceau întâmplările satului pe care le înregistram cu o prospețime egală, netocită, pentru că sentimentul ceremoniei și religiei muncii avea un aspect grandios. Știai că ești liber să înțelegi și să participi la lume, cu toate că erai atât de singur în mijlocul acestei lumi” („Creație și morală”, op. cit., p. 462.).

• „Trebuie să spun că port la mine o mică fotografie care a fost detașată de niște colegi de-ai mei dintr-o fotografie mai mare, făcută atunci când terminam cursul primar. Fotografia arată un băiat oarecare, așa cum probabil erau mulți la vârsta mea – și totuși sunt în ea niște semne ciudate de expresie: copilul acela parcă avea mintea undeva, pierdută în somn… Băiat de doisprezece ani, nu părea încă să se fi trezit la o gândire mai vioaie, mai sprintenă. Spre deosebire de ceilalți, care au o privire isteață și fețele atente, pare adormit, deși fotografia era făcută ziua în amiaza mare. Asta îmi stârnește mie tot felul de amintiri. Aveam într-adevăr această stare de încetineală. Trebuia să mi se spună un lucru de mai multe ori, ca să-l înțeleg” („Imposibila întoarcere”. București: Cartea Românească, 1971, p. 47).

• „Ideile sînt viața noastră! Ne facem despre noi înșine și despre lume o idee, sau un sistem de idei, și nu renunțăm la ele nici atunci când vedem că din pricina lor ni se destramă căminul, ne pierdem prietenii și, uneori, în condiții excepționale, de convulsie socială, ne pierdem chiar libertatea și viața. Compromisul cu ideile e un lucru tragic, fiindcă omul simte instinctiv că ideea aceea e chiar el, în timp ce un om, un lucru, un obiect nu e decât ceea ce a dat el în afară, o investiție, dintre care cea amoroasă angajează mai mult sau mai puțin din ființa sa, ca și lumea care îl poate dezamăgi și pe care o poate disprețui suveran” („Imposibila întoarcere”. București: Cartea Românească, 1971, p. 54).

• „Nu scrii ceea ce vrei, ci ceea ce poți” („Imposibila întoarcere”. op.cit., p. 160).

• „În lumea în care trăiește, scriitorul, fascinat de ceea ce vede, poate lansa o sondă și, în seninătatea conștiinței sale, poate să studieze datele acestei lumi și să ne dea, poate nu chiar un răspuns, asta, uneori, e atât de ușor, ci posibilitatea de a contempla noi înșine propria noastră viață, cu toate enigmele și problemele ei insolubile. Și atunci poate fi sigur că urmările gestului său creator vor fi imprevizibile” („Imposibila întoarcere”. op. cit., pp. 16-17).

• „Cititorul este un om care nu riscă nimic când pune mâna pe-o carte de literatură și vrea s-o citească… În realitate, într-o cultură superioară, sau care tinde să devină astfel, răspunderea spirituală a cititorului e imensă” („Creație și morală”, op. cit., p. 372).

• „Vremurile trec și important e să scapi cu viață” („Cel mai iubit dintre pământeni”, ediția a II-a, vol. I. op. cit., p.113).

• „Dacă omul ar acorda morții măcar un minut pe zi de meditație, conflictele în care ar fi implicat și-ar micșora importanța și soluțiile cele mai rele l-ar speria mai puțin, ar fi oricum mai îndrăzneț și s-ar bucura mai mult că există. Suntem însă făcuți să nu putem concepe în noi înșine că am putea muri…” („Cel mai iubit dintre pământeni”, ediția a II-a, vol. II. op. cit., p.212).

• „Dacă dragoste nu e, nimic nu e !…” („Cel mai iubit dintre pământeni”, ediția a II-a, vol. III. București: Cartea Românească, 1984, p. 317).

Pentru a aduna toate piesele din acest puzzle portretistic într-un tot întreg, este nevoie să accesăm memorialistica și proza scriitorului, pentru a le da cuvintelor șansa de a-l recupera pe Marin Preda prin scrisul său. În colecțiile Muzeului Național de Literatură „Mihail Kogălniceanu”, se regăsesc mai multe titluri reprezentative din opera lui Marin Preda, între care și singura ediție apărută la Chișinău, romanul „Cel mai iubit dintre pământeni” (vol. I-II, Literatura artistică, 1990. Fondul de bază. nr. inv. 9872-9873).

Natalia HARITON,

cercetător științific superior