Van Gogh, Yin-Yang și cultura Cucuteni

277
0
Scriitorul Mircea V. Ciobanu
Scriitorul Mircea V. Ciobanu

Există o afinitate uimitoare între enigmaticele arabescuri de pe vasele din cultura Cucuteni-Tripolie și tabloul lui Van Gogh Noaptea înstelată. Ambele par a reprezenta ceea ce numim azi galaxii spiralate (amintind și de contururile yin-yang-ului chinezesc, un concept cam din  aceeași epocă). Un fel de semn al infinității, dar și al interpătrunderii și confruntării (armonioase!) a contrariilor. O vizualizare a mișcării eterne a astrelor și a tuturor elementelor Universului. Pictorul olandez, atunci când imortaliza nopțile, irișii și lanurile de grâne din sudul Franței, nu avea de unde să știe de ornamentele culturii Cucuteni, după cum nici purtătorii acestei culturi, de acum 6 – 7 mii de ani, nu bănuiau cum va evolua arta vizuală peste milenii. Și totuși ei aveau ceva în comun: atât artiștii din preistorie, cât și pictorul postimpresionist comunicau fără mijlocitori cu universul, cu divinitatea. Carl Jung ar fi explicat asta prin inconștientul colectiv, dar și acesta din urmă (guvernat de arhetipuri, după cum ne șoptește Jung) e determinat de un context psihoistoric, nu?

Susține și tu presa! Abonează-te la o sursă de informare independentă. Acum e simplu, intră pe

ABONAMENT

Există mai puține deosebiri între gânditorii antici și gânditorii moderni, decât între gânditorii de azi și ne-gânditorii dintotdeauna. Există mai puține deosebiri între oamenii cu simț rafinat, de la noi sau de pe la antipozi, decât între oamenii cu simț (inclusiv, artistic) și cei nesimțiți, fie și vecini de palier. Comuniunea de simț și de gândire nu e limitată de perimetrul grotei. Și, paradoxal, adesea aflăm înțelegere la vecinii îndepărtați, de peste țări, de peste ocean.

Problema nu e cum se regăsesc tiparele lui Caragiale în antipiesele franceze ale lui Ionesco, aici explicația e în originea sau, mai ales, în formația culturală a dramaturgului român-francez, care a și scris, pentru revistele din Franța, despre personalitatea și paradoxurile logice ale lui Caragiale. Problema e cum au fost acceptate de publicul francez (iar apoi de cel universal) paralogismele de sorginte românească. Or răspunsul e simplu: formația culturală ne apropie mai mult decât ne îndepărtează originea biologică. Deși simțurile parcă ar fi și ele determinate biologic. Dar aș putea să greșesc (și aici), mai ales când mă gândesc la bunul-simț, o calitate sută la sută culturală.

Am povestit cândva o anecdotică aventură a căutării. Mă intrigaseră niște ritmuri românești în poemul simfonic al lui Bedřich Smetana Patria mea (mai precis, în secvența intitulată Vltava sau, în germană: Die Moldau). Ceea ce muzicologii numesc tema (muzicală) s-a dovedit a fi comună: pentru trei versiuni (Carul cu boi, Cucuruz cu frunza-n sus și Cântec de mai) ale unei melodii populare românești; pentru cântecul italian din epoca Renașterii La Mantovana; pentru un cântec popular ucrainean (Кучерява Катерина); pentru un altul polonez (Pod Krakowem); pentru un cântec francez. Dincolo de aria vecinilor latini ori slavi (care explica mai simplu posibilele interferențe), melodia (tema) mai amintește: un duios cântec scoțian (My Mistress is Prettie); unul suedez: Ack, Värmeland, du sköna, evocând, ca și în cazul suitei lui Smetana, frumusețile unei regiuni istorice. În fine, pentru întregirea tabloului, un țăran din Ungheni, Samuil Kogan, emigrat în Palestina, punând pe note versurile patriotice din poemul Hatikva/ Speranța, reproducea ritmurile unui cântec auzit în copilărie: Carul cu boi. Cântecul va deveni imn al statului Israel.

Pe un alt palier cultural, literatura a fost cam întotdeauna universală… pentru vorbitorii aceleiași limbi. Iar tradusă în alte graiuri, a devenit comună și la fel de emoționantă pentru toată lumea, indiferent unde sunt zămislite universurile în care ne cufundăm cu toată ființa. În discursul său nobeliar, Mario Vargas Llosa, după ce evocase, în lecturile sale formatoare, numele căpitanului Nemo şi al muschetarilor lui Dumas, al lui Jean Valjean, al lui Flaubert, Faulkner, Cervantes, Dickens, Balzac, Tolstoi, Thomas Mann, Sartre, Camus, Orwell, Malraux (fără să uite de argonauţi şi eroii homerici), afirmă că literatura ne uneşte indiferent de limbile, credinţele şi prejudecăţile care ne despart. „Când uriaşa balenă albă îl îngroapă în mare pe căpitanul Ahab, la fel li se strânge inima cititorilor din Tokio, Lima sau Tombuktu. Când Emma Bovary înghite arsenicul, când Anna Karenina se aruncă înaintea trenului, iar Julien Sorel ajunge la eşafod, când în Sudul lui Borges, amabilul doctor Juan Dahlmmann iese dintr-o cafenea din pampas ca să înfrunte cuţitul unui ucigaş, sau când observăm că toţi locuitorii Comalei – satul lui Pedro Paramo – sunt morţi, la fel se înfioară cititorul care-l venerează pe Buddha, Confucius, Hristos, Allah sau e agnostic, poartă sacou şi cravată, jalaba, chimonou sau şalvari.”

În  artă nu există străini, îi spunea, la Paris, în 1922, românul Constantin Brâncuși românului Tristan Tzara.

 

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Săptămânalul „Gazeta de Chișinău” publică în paginile sale și pe pagina web a publicației articole ce reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chișinău” este unul din puținele ziare rămase pe piața mediatică care face jurnalism liber și corect. Nu-l lăsa să dispară! Contribuie și tu la menținerea unei publicații libere. Acum poți face un abonament oricând și de oriunde te-ai afla. Dacă abonezi un om drag la formatul PRINT, atunci redacția îți oferă gratuit, prin poșta electronică, formatul PDF al gazetei, în fiecare zi de vineri, la prima oră. Susține „Gazeta de Chișinău” printr-un abonament în format PRINT sau PDF.

ABONAMENT