„Eu numai de Dumnezeu mă tem”

Natalia Burduh (93 de ani), din satul Gura Galbenei, raionul Cimișlia, despre greutățile din viață, cei 17 nepoți și puterea pe care o pot avea oamenii chiar și la 100 de ani

Nu știu cum alții, dar eu îmi doresc să trăiesc un secol și un pic. Întotdeauna mi-am dorit să ating vârsta de 105 ani. Uneori râd și eu de acest gând, alteori, cu toată încrederea în acest scop, „minim 105…”, le zic celor care mă întreabă despre planuri. Însă nu oricum ar fi, dar în puteri, cu o grămadă de povești pe care să le trăiesc și poate mai lucidă ca în tinerețe.

 Această dorință devine și mai arzătoare când aud despre oameni care ajung la granița unui secol sau ating o vârstă din trei cifre.

Recent, am cunoscut o femeie care ajunge la 93 de ani, vârstă pe care la prima vedere nu ai putea să i-o dai.

Mâca Nătălița, așa îi spun sătenii, este cunoscută în satul său de baștină, Gura Galbenei din raionul Cimișlia, ca o femeie plină de viață și în putere.

 „Eu gazete nu citesc, citesc numai biblia”

La un capăt de sat, pe-o uliță îngustă, este și casa bunicii Nătălița. O casă mică, desprinsă parcă din poveștile lui Creangă. Lemnul, verdele, vița-de-vie ce atârnă ca o protecție împotriva soarelui și culoarea cărămizii sunt primele motive ce-ți amintesc de traiul strămoșilor noștri.

După ce am tot bătut în poartă și am strigat-o, iar „mâca Natalia” nu ieșea, am mers la casa unui fiu de-al ei, un bărbat de vreo 60 de ani, mic de statură. „Mama cred că e în casă sau prin grădină, amuș”.

În grădină nu era și nici în casă. Bunica Nătălița citea biblia în casa mare.

„Și-i, măi?”, se aude o voce.

„Ieși până afară, mamă, au venit niște băieți cu gazeta la matale”, îi răspunde fiul.

„Eu gazete nu citesc, citesc numai biblia”, zice în timp ce iese din casă Natalia Burduh, o femeie scundă, cu chip luminat. Îmbrăcată într-o fustă înflorată, cu șorț de gospodină și cu un șirag de mărgele la gât. Vârsta nu-i un impediment de a arăta bine, mărgelele de la gâtul femeii fiind dovada. Am întrebat-o ce face și cum se simte, aceasta ne-a spus că și-a așezat din nou pomenile.

 „Când m-a chema Domnul la el…”

„Cine știe când mă cheamă Dumnezeu la el, trebuie toate să fie gata, că eu am trăit… pe unde mai bine, pe unde mai rău.”

Natalia Burduh este născută-n 1929. A trăit în vremuri dificile, pline de lipsuri și restricții, condiții care au făcut-o să ia în piept greutățile vieții. A crescut și a educat cinci copii, reușind, în timpul acesta, să îngrijească și gospodăria.

„Am lucrat în colhoz. Cu trei copii mă duceam la lucru. Grădinița era departe, cam pe la mijlocul satului și nu îi puteam duce. Îi luam cu mine la lucru. Nu o fost ușor deloc, atunci pe timpurile acelea. Cu greutăți, așa cum a fost, cu chiu, cu vai, dar am trecut și trecem peste toate”, îmi povestește femeia.

Bunica Nătălița spune că a rămas văduvă de o bucată bună de timp, „nici nu mai țin minte de cât timp n-am bărbat”, iar de toate are grijă singură. Cât e ziua de lungă, atâta treabă are și bunica prin gospodărie.

„Am udat roșiile, am controlat păsările, am făcut oleacă de borș și am mâncat. Și apoi am adus niște buruieni. Am mai dormit oleacă. Și crengile le-am despicat. Tot fac singură, cine să facă dacă nu eu? Mă mai duc și la biserică, mă cam dor picioarele din șolduri, dar mă duc măcar la cele mai mari sărbători”, ne spune femeia.

 Cu biblia la căpătâi, cu gândul la copii

În timp ce o rugam să ne povestească cum e să trăiești 93 de ani, cu un zâmbet stingher și nevinovat, mă întreabă: „Și îmblați nevoastre? Prăpădiți timpul? N-aveți de lucru?”. Râzând cu poftă, îi răspundem că noi asta facem și că vrem să povestim lumii despre ea.

„D-apoi ce să-ți povestesc?… Am îngropat și bărbat, și surori, și copii, și nășei. D-apoi, ce să fac? Din când în când, m-am și mai îmbolnăvit… de chin și de osândă. Că de bine nu se îmbolnăvește nimeni. Ei, dar mi-am revenit eu în fire, mânțănim. Pastile nu beau. Mănânc bine, mai beau câte jumătate de păhăruț de vin, d-apoi cum”, îmi povestește bunica.

Dacă i-ar strânge pe toți, nu ar încăpea nici în ogradă. Copiii, nepoții și strănepoții țin la ea și o iubesc pe mâca Nătălița, deși o vizitează rar, pentru că Europa e cea care i-a adăpostit de multă vreme.

„Am mulți copii. Mie îmi place să le spun că toți sunt ai mei. Nu i-am numărat. Vreo 17 nepoți, dar strănepoți mătincă-s mai mulți. Când vin, când nu vin pe la mine, că-s plecați peste hotare, dar eu știu că ei țin tare la mine”, îmi spune femeia cu zâmbetul pe față.

Credința în Dumnezeu și biblia pe care o citește zilnic sunt pentru bunica Nătălița cele care o feresc de frici.

„Nu mă tem să trăiesc singură. Dar ce să mă tem? Eu numai de Dumnezeu mă tem. Ce o să vrea aceea o să facă cu mine.”

 Prosoape pentru steaguri, pom și icoană

Deși mi-a spus că mai are putere și nu se gândește la moarte, femeia s-a pregătit. Totul e cumpărat și aranjat pentru ziua când se va duce în veșnicie.

„Am putere, mânțămăsc de tot ce am și am avut. Dar odată și odată toți ne ducem. O să mă duc și eu și clar lucru că m-am pregătit. Am și țol, am și prosoape, am și băsmăli. Când a murit soțul, erau rușii la putere și nu se dădea voie nici steaguri, nici nimic. Și acum am gătit și pentru el. Dacă a avea cine, m-or îngropa. Acum și cu mortu ista, trebuie să ai cu cine, dar dacă nu ai cu cine, e greu”, ne spune Natalia Burduh.

După discuția de pe prispă, femeia ne-a poftit în casă și a început să scoată lucrurile pe care le-a pregătit pentru ultimul drum. Vreo cinci prosoape, pe care le-a strâns în timp de pe la meșterițele din sat, cărora le-a adăugat horboțică. Strânse frumos, puse cu grijă la loc de cinste, cu câte un bilețel pentru fiecare – steaguri, pom, icoană.

Când a venit timpul să plecăm, ca o bunică ce-și petrece nepoții, Natalia Burduh ne-a condus până la poartă, a făcut semnul crucii și ne-a dorit să ajungem și noi la anii ei iubind viața… cu toate bucuriile și necazurile ei.

,,Doamne ajută tuturor, să le fie de bine la toată lumea”, a murmurat femeia punând zăvorul la poarta gospodăriei.