Cine mai vrea să facă politică în Republica Moldova? (II)

562
0

Întrebarea Dacă nu Maia, atunci cine? rezumă cel mai bine disperarea celor care înțeleg pericolul unei restaurații socialist-comuniste în RM. Denotând, totodată, o problemă cu care se confruntă întreaga societate: oamenii capabili, patrioți și profesioniști, vor tot mai rar să-și încerce norocul în politică, reducând, astfel, numărul și calitatea alternativelor electorale.

Susține și tu presa! Abonează-te la o sursă de informare independentă. Acum e simplu, intră pe

ABONAMENT

Tărâmul politicului a încetat, progresiv, să mai fie o opțiune pentru generații succesive de moldoveni ambițioși și serioși, care au preferat un alt destin și alte cariere decât cele de demnitari, legiuitori sau administratori ai bunurilor și banilor publici. La asta au contribuit mai mulți factori, cel mai important fiind, din punctul meu de vedere, natura amorfă și inertă, coruptă și vicioasă, dar mai cu seamă incorigibilă și inexpugnabilă a „sistemului“. Prin „sistem“ subînțelegându-se aici statul RM, aparatul lui funcționăresc, central și local, dar și mecanismele de interacțiune statornicite în timp ale instituțiilor, afacerilor și regiilor publice atât cu restul populației, cât și între ele însele. Mecanisme moștenite de la URSS și perpetuate ca atare, în ciuda „reformelor“ ce au schimbat doar aparențele, nu și spiritul în care acționează toate aceste structuri.

S-au perindat deja câteva generații de demnitari, funcționari și angajați publici, dar mentalitatea „sistemului“ a rămas intactă. Mai precis, vechea mentalitate a fost preluată odată cu funcțiile. Monstrul guvernamental-birocratic, plăsmuit încă de PCUS, continuă să-și ducă zilele printre noi, doar că acum afișează alte firme și, de bine, de rău, s-a digitalizat. Niciun entuziast cu duh reformist nu rezistă însă prea mult în „sistem“. Căci nu există inițiativă care să poată depăși faza consiliilor de administrație, a comisiilor și a ședințelor interminabile, în care orice idee bună își pierde elanul și substanța după dezbateri lungi, defocalizate și sterile.

Am văzut cu ochii mei cum se pot înăbuși, în embrion, inițiative dintre cele mai simple, pline de bun-simț, concordante cu legea și absolut necesare: e destul să le discuți o dată sau de două ori într-un consiliu compus din funcționari strânși laolaltă după știm exact ce criterii, ca să-ți piară cheful să o mai faci a treia sau a patra oară. Căci orice schimbare se acceptă numai în două cazuri: când e pe placul tuturor membrilor consiliului/ comisiei (situație implauzibilă – deseori, membrii nu se înțeleg între ei nu pentru că ar nutri animozități reciproce sau ar avea interese contradictorii, ci pur și simplu pentru că nu înțeleg până la capăt despre ce este vorba și se tem să-și asume responsabilitatea) sau este promovată de patronii lor politici. Care trebuie să fie și ei destul de influenți și neapărat în acord cu doleanțele superiorilor (nu-i șef fără șef în țara noastră), cum se întâmpla mai ales pe vremea unor mavrocordați ca Voronin, Filat sau Plahotniuc.

O piramidă administrativă de tip muscălesc cu vestigii decorative de inspirație fanariotă, amestec de aparat birocratic oriental și mentalitate de ЖКХ bolșevic, cu un mic despot în vârf (sau: conjurație de șmecheri cu apucături și năravuri autoritare) – asta a fost tot ce a putut „(re)construi“ clasa politică moldovenească în anii așa-zisei suveranități. O piramidă solidă, de nezdruncinat, care nu suportă intruși și care își schimbă piesele de fațadă numai pe replicile lor perfecte.

Și mai indestructibilă este structura de rezistență a ziguratului moldav, alcătuită practic din aceleași elemente – clanuri și grupuri de interese aproape inamovibile. Mulți au încercat să primenească din interior sau măcar din afară această hidoșenie suverană – au făgăduit-o și cei din PAS –, dar monstrul a învins de fiecare dată. Nu se predă nici acum, când e asaltat de niște reformiști destul de stângaci și lipsiți de experiență, curajoși și îndărătnici, unii, viteji numai cu vorba, alții.

Într-un peisaj dezolant ca acesta, în care nici măcar o majoritate reformistă în Parlament nu se arată capabilă de transformări radicale, e firesc ca și ultimii doritori de a face politică pentru binele patriei să-și pună entuziasmul în cui și să-și caute împlinirea în altă parte. Nimic nu se poate schimba cu adevărat în RM până nu este distrusă mentalitatea care stă la temelia „sistemului“. Dar nu e suficient să faci una cu pământul piramida: trebuie să o dărâmi mai întâi în mintea celor care nu-și pot imagina realitatea fără ea. Altfel, piramida se reface peste noapte. Dar opera de distrugere nu le-a reușit nici elitelor, nici societății moldovenești, și asta pentru că nu și-au dorit-o cu adevărat niciodată.

Cine a înțeles că poporul și elitele RM nu vor să se despartă de ziguratul lor, nu a consimțit să stea nici la temelia sacralei construcții, nici în vârful ei. Nu a vrut să fie, cu alte cuvinte, nici sclav, nici preot, nici faraon. Istoria altor țări ne spune însă că tocmai genul acesta de oameni este singurul în stare să schimbe ceva în bine.

Iar sondajele de ultimă oră, ca și cele dintotdeauna, de altfel, arată pur și simplu că societatea are nevoie în continuare de o piramidă, de un „sistem“ de referință. Cele mai inexacte sau rău-intenționate sondaje pot falsifica raportul preferințelor electorale, dar nu pot truca nevoia de „sistem“. Uneori, ca în 2021, societatea ajunge să creadă că există oameni capabili să îl transforme, să-l facă mai generos, mai funcțional. Alteori, ca în 2022, societatea vrea ca acesta să rămână așa cum a fost, de teamă că s-ar putea prăbuși cu totul și că, odată cu el, s-ar nărui și sensul întregii iluzii. Dar piramida nu pleacă nicăieri, reunindu-i, în acest punct, pe cei care o văd renovată (nu percepe oare omul nostru eurointegrarea tot ca pe un fel de „evroremont“ al „țărișoarei“?) cu cei care tânjesc după „mărețul” ei prototip de odinioară.

„Sistemul“ este, la noi, singurul „partid“ care învinge mereu în orice sondaj. Și asta e adevărata dramă a RM: ea crede în propria ei existență, fetișizată de grotesca și autosuficienta construcție de la care pornește și unde se termină totul. Și cum statul RM nu a fost, de la bun început, expresia voinței colective, ci clona mai mică a statului mai mare din care s-a desprins, e firesc ca cetățenii să-și pună toate speranțele de viitor fie în restaurarea integrală a autorității sale, fie în îmblânzirea acesteia. Societatea moldavă caută în continuare să pună un chip familiar, uman și neaoș pe un „sistem“ inuman și străin, care i-a dat naștere și care a supraviețuit în formele descrise mai sus. Ignorând că ceea ce vrea să conserve e mai curând un iminent sit turistic decât o țară în toată legea.

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Săptămânalul „Gazeta de Chișinău” publică în paginile sale și pe pagina web a publicației articole ce reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chișinău” este unul din puținele ziare rămase pe piața mediatică care face jurnalism liber și corect. Nu-l lăsa să dispară! Contribuie și tu la menținerea unei publicații libere. Acum poți face un abonament oricând și de oriunde te-ai afla. Dacă abonezi un om drag la formatul PRINT, atunci redacția îți oferă gratuit, prin poșta electronică, formatul PDF al gazetei, în fiecare zi de vineri, la prima oră. Susține „Gazeta de Chișinău” printr-un abonament în format PRINT sau PDF.

ABONAMENT