Margareta Cemârtan-Spânu sau drumurile rătăcitoare ale deportărilor

(consemnări la volumul Lupii. Amintiri din copilărie, Chișinău, 2006)

Prima parte a dilogiei „Lupii” de Margareta Cemârtan-Spânu, subintitulată „Amintiri din copilărie” și prefațată de inegalabilul lingvist Vlad Pohilă – care, de altfel, realizează și redactarea textului –, ni s-a părut a fi o stampă perfectă a unui destin dureros de copil basarabean, trimis alături de părinți să-și petreacă cea mai frumoasă parte a vieții în locuri cumplite ale pământului, în taigaua siberiană. Nu în zadar, în conștiința deportaților, Siberia se asociază cu frigul și iernile lungi, cu foametea și munca silnică, realități ale vremurilor demult apuse, dar imposibil de uitat. Viziunea infernului siberian e redată în mod realist, momentele dure ale vieții contopite fiind cu dorul de casă. „Dorul” mișcă sorii (ca să-l parafrazăm pe Dante Alighieri – n.a.) și e acel sentiment despre care ne întreabă autoarea în post-scriptum-ul postfeței: „Dumneavoastră știți ce e dorul? Eu l-am gustat în Siberia. E o putere fantastică, te arde, te sfâșie și te amețește acest sentiment… e ca și dragostea…”.

Faptul de a scrie memorii, poezie sau proză scurtă inspirată din anii turbulenți ai acelor trei valuri de deportări (1941, 1949 și 1951) a devenit o practică necesară în literatura pruto-nistreană. Scriitori ca Nicolai Costenco, Nicolae Țurcanu, Vadim Ștefan Pirogan, Sanda Lesnea, Ludmila Sobiețchi sau Alexei Marinat – ca să numim doar pe câțiva dintre ei – aducându-și aportul la reflectarea veridică a ororilor din istoria zbuciumată a neamului.

Există, așadar, o pleiadă întreagă de scriitori basarabeni deportați, unde s-ar înscrie perfect și alți autori de memorii ale deportărilor – ca specie a literaturii autobiografice –, cum ar fi bucovineanca Anița Nandriș-Cudla cu al ei „Jurnal de Kolîma”, la care face referire Vlad Pohilă în textul prefeței la volumul „Lupii”, asemuind-o cu basarabeanca Margareta Cemârtan-Spânu. Asemuirea destinelor, dar și a stilului de scriitură, este frapantă, ambele posedând darul înnăscut de povestitor. Capacitatea de a relata cu lux de amănunte întâmplări trăite la maximum, preluate din acea perioadă, trezește fiori și ți se transmite instantaneu prin forța mesajului devastator, în care persistă unul din sentimentele fundamentale ale ființei umane: frica.

Imaginea „lupilor” din pădurea întunecată a urmărit-o multă vreme prin taiga – ca o fantasmă – și se pare că nu a părăsit-o niciodată. Notăm drama existențială a protagonistei, calvarul prin care trece, deși există câteva proze scurte, scrise cu distinct simț al umorului. Spre exemplu, în „Trotineta cu ghinion” sau „O glumă adevărată” personajul principal al narațiunii nimerește în diferite situații comice. Un înger păzitor îl ajută însă să iasă din încurcătură. Memorabil e cazul când se salvează la limită de sub gheața unui râu grație unor necunoscuți, după ce căzuse de pe mal cu o trotinetă meșterită din lemn. Apoi a fost lovită grav cu copitele de un cal pe nume „Țigan”, așa cum relatează în povestirea „Mustangii”. Dar și aici, ca și mai sus, finalul e fericit…

Drama existenței umane punctată în culorile sumbre ale despărțirii de casă, de plaiul natal, capătă și alte contururi în proza Margaretei Cemârtan-Spânu. Scrise la persoana întâia, aceste scurte povestiri readuc în memorie evenimente și fapte de o duritate puternică. În nuvela „Mărul”, însă, distingem o notă de melancolie, rod al unei întâmplări de pe la începutul anilor 50, ce-i trezise curiozitate și mirare. Despre simbolicul fruct, mustind de energii și arome paradisiace, avea să scrie Grigore Vieru pe coperta a patra a cărții: „Jilăvitu-mi-s-au ochii și inima, citind, bunăoară, episodul cu acel mirific măr dulce și rumen adus de cineva din Basarabia la marginea înghețată a lumii, în Kurgan, măr pe care nimeni din familia deportată nu îndrăznea să-l consume din dorința de a se bucura cât mai îndelung de fermecătoarea mireasmă care le amintea de casa părintească…”.

Apropo, subtitlul „Amintiri din copilărie” consonează cu titlul bine-cunoscutei opere a lui Ion Creangă și ar putea trezi dubii referitor la originalitatea scriiturii. La o lectură atentă deslușim, totuși, un stil personalizat și un registru diferit de idei și evenimente, ce s-au petrecut într-un timp și un spațiu absolut străine personajului crengian. Or, cum remarca și Vlad Pohilă, nici cel mai mare necaz al lui Nică a lui Ștefan a Petrei nu se compară cu drama trăită de micuța Margareta în neavenitul periplu siberian, care i-a cauzat atâta și atâta suferință și care, în consecință, i-a furat parte din copilărie, bucuriile firești ale vârstei de aur a fericirii.

Andrei LANGA, MNLMK