O viață ca un strigăt de durere și bucurie. „Nu am să-i iert niciodată pe comuniști că mi-au ucis bunelul”

Leonid Iovu a văzut lumina zilei în stepele nisipoase din Kazahstan cu 70 de ani urmă, pe 9 iulie 1952, și, așa cum afirmă el acum, „a strigat de bucurie”. Este urmașul unei familii de deportați „în două valuri” din Recea, Strășeni. În primul val, cel din 13 iunie 1941, i-au fost deportați buneii cu trei copii, între care și viitoarea sa mamă, de 13 ani. După șase ani, pentru că în Kazahstan se îmbolnăvise grav de reumatism, mama Anastasia s-a întors în satul de baștină unde s-a căsătorit, iar pe 6 iulie1949 a fost deportată din nou.

Bunelul moare de subnutriție

„Bunelul Vasile era din 1901, iar bunica Pelagheia, din 1903. Când au fost deportați, în 1941, aveau trei copii, un băiat și două fete. Până la Tiraspol au mers cu trenul toți împreună, iar de acolo pe bunelul l-au separat de familie și l-au urcat în alt tren. A fost dus în Ivdel, Sverdlovsk, unde a fost condamnat mai întâi la moarte, iar apoi i-a fost schimbată măsura de pedeapsă cu 10 ani de detenție. Am citit în dosarul pe care îl am acum la mine, într-o copie, că a fost condamnat pentru faptul că „este membru al partidului profascist cuzist și a făcut agitație antisovietică”. Sărmanul, a murit în închisoare peste un an, în 1942, de pelagră, o boală cauzată de subnutriție”, își începe istorisirea Leonid.

„Îmi amintesc de o casă de lut, fără acoperiș”

Septuagenarul își amintește unele momente din copilăria petrecută în stepele Kazahstanului, unde, după naștere, a trăit cinci ani. Consideră că istoria familiei sale nu este una ieșită din comun, iar ceea ce li s-a întâmplat buneilor săi, părinților și încă unui frate, născut și el în Kazahstan în 1950, cu doi ani înaintea sa, este istoria mai multor năpăstuiți de odiosul regim stalinist. „Din primii ani de viață îmi amintesc de o casă de lut, fără acoperiș, așa cum erau mai toate casele, pentru că din cer putea să picure puțin, la intervalul de mai mulți ani.

Odată mama era foarte bolnavă și se afla la spital, iar tatăl meu, care a venit după mama cu care se căsătorise în 1949 la Strășeni, era la vânătoare. Eu și fratele, copii mici fiind, am vrut să-l imităm pe tata și ne-am gândit să aprindem… o țigară. Pentru că nu am găsit chibrituri, am luat un tăciune aprins din sobă cu o pufoaică veche care a luat foc de era să ardem amândoi. Am avut noroc de bunica ce tocmai venea spre casă și de un unchi ucrainean, cumnatul mamei, care a smuls lacătul de la ușa casei noastre, pentru că tata, înainte de a pleca la vânătoare, ne încuiase. Ne-au găsit ascunși sub plapumă, unde, credeam noi, focul nu poate ajunge…”, povestește Leonid Iovu.

Putea să se înece într-un canal

„Altă dată, pe la vreo patru anișori, vara, mă băgasem într-un „arâc”, un canal pentru irigare, în care apa îmi ajungea doar până la genunchi. În timp ce mă bălăceam, de undeva, dintr-un lac de acumulare al râului Sîrdaria, s-a dat drumul apei, iar valul care venea cu repeziciune m-ar fi dus la vale și, cu siguranță, m-ar fi înecat. Fratele meu, de șase ani, adică mic și el, a apucat să pună mâna pe o creangă pe care mi-a întins-o și eu am înhățat-o aproape că în ultima clipă, ajungând pe mal înainte de a trece iureșul apei pe lângă noi. Se vede că Dumnezeu are grijă de copii și îi ocrotește oriunde s-ar afla aceștia, mai ales când sunt amenințați de vreo primejdie…”, afirmă Leonid.

Pensionarul își mai amintește cum o cămilă l-a scuipat pe un bețiv care se îmbătase și mirosea a rachiu, iar copiii râdeau de el de se prăpădeau, deoarece „scuipatul de cămilă este mărișor și nu te speli de el așa ușor”.

După revenirea familiei în Moldova

Pe urmă trece la alte amintiri, legate de venirea acasă, în Moldova. „În 1957, ne-am întors acasă. În sat, la Recea, am învățat în clasa întâi primară, pe urmă, pentru că vorbeam mai mult limba kazahă învățată de la copiii kazahi cu care m-am jucat mereu fără a frecventa vreo grădiniță, am trecut la școala-internat din Hâncești, unde am absolvit opt clase. Am învățat apoi electromecanică la colegiul de profil din Chișinău și am devenit inginer electrician după ce am absolvit facultatea respectivă la Politehnica din Chișinău, astăzi Universitatea Tehnică”, susține Leonid Iovu.

„Regimul sovietic ne-a făcut numai rău”

Îl întreb dacă i s-au pus piedici în viață, dacă i s-au creat probleme pentru „neșansa” de a face parte dintr-o familie de „dușmani ai poporului”, căci așa erau numiți cei care erau „ridicați” în toiul nopții ori s-au născut în Siberia și Kazahstan, și îmi răspunde că oriunde s-a aflat, începând cu armata și terminând cu ultimul loc de lucru la stat, a fost urmărit și i s-a dat de înțeles că despre el se știe totul, dar, în primul rând, faptul că face parte dintr-o familie de deportați. „Regimul sovietic, pe care l-am considerat tot timpul nesănătos, ne-a făcut numai rău și nu o să-i iert niciodată pe comuniști că mi-au omorât bunelul, că ne-au smuls din casa noastră, că mama mea a fost toată viața ei bolnavă și a murit încă tânără fiind. Mămica mea, după ce a fost deportată prima dată cu buneii în 1941, lucra în Kazahstan la un secretar de partid, bătea orezul și venea seara cu doi pumni de orez acasă, ca să nu moară de foame. Era copilă, iar la plecare și la întoarcere dârdâia de frig fiind desculță și slab îmbrăcată. Acolo, unde m-am născut și eu, ziua puteau fi 28 de grade de căldură, iar seara erau zero grade”, afirmă inginerul.

Fratele care a fugit peste hotare

Leonid Iovu ar avea ce povesti într-o întreagă carte despre viața zbuciumată a familiei sale, unde, pe lângă atâtea lucruri trăite și retrăite, ar include un capitol aparte despre fratele său Ion care a fugit, în 1972, în străinătate. Fiind rănit de grănicerul sovietic la hotarul cu România, la prima încercare, acesta s-a tratat clandestin la Kiev, unde făcuse facultatea, locuia și lucra atunci, și a reușit în a doua tentativă.

„În 1980, când am primit o felicitare de revelion de la el, din Franța, am plâns de bucurie împreună cu mama întreaga noapte, pentru că îl credeam pierdut. Abia în 1991 ne-am întâlnit la Paris și mi se ridica părul măciucă ascultându-l prin câte a trecut. Putea fi împușcat la hotarul cu Republica Socialistă România, unul dintre grănicerii sovietici cerându-și voie de la celălalt să tragă el că „încă nu a fost în concediu”. Îi auzea foarte bine, căci treceau călare pe lângă el când stătea ascuns în lanul de păpușoi. Pentru că presărase cu tutun în jurul său, câinii nu i-au putut lua urma și nu i-au simțit mirosul.

Putea fi extrădat de la București, din fosta Iugoslavie, de oriunde a fost hăituit, dar a reușit să scape și azi este cetățean francez și brazilian. A încercat unul Ciobanu, prin 1980, să scrie despre el, dar a rămas la nivel de intenție”, relatează Leonid.

Locul unde a revenit și ar mai reveni

Întrebat fiind dacă ar dori să plece vreodată în Kazahstan, să revadă locurile unde s-a născut și a trăit cinci ani, inginerul Iovu mi se destăinuie că a fost împreună cu mama, când aceasta era în viață, în 1978. „Ne-am dus cu trenul, eu și mama, până la Moscova, iar de acolo, cu avionul până la Tereni-Uzeak, regiunea Kzîl-Orda, și am văzut-o pe bunica, rămasă acolo singură, fără cea de-a doua soră a mamei și fără fiul ei, căci aceștia s-au întors în Moldova după anul 1991.”, spune Iovu.

Ar mai vrea să plece însă încă o dată în Kazahstan, pentru că acolo locuiesc o verișoară, un verișor și încă vreo șapte copii ai lor, cu nepoți și nepoțele.

Mici concretizări necesare

Toată viața sa inginerul Iovu a practicat sportul, fiind, ca și fratele său, foarte bun la șah. În fotbal, putea să ajungă un sportiv de mare performanță, dacă, așa cum zice el, „era puțin mai serios”. Fiind modest, înzestrat cu umor, nu consideră că a participa la campionatul unităților militare din Belarus, unde a făcut armata, și a lua locuri de frunte poate fi un succes. De asemenea, nu crede că este o mare realizare cucerirea Cupei Moldovei, în 1973, cu echipa de fotbal a Politehnicii.

De vreo treizeci de ani, Leonid Iovu are afacerea sa pe care, în prezent, o gestionează împreună cu fiul. Mai are o fiică cu studii la Sorbona care locuiește în Anglia. Iubește foarte mult copiii, dar așteaptă „să vină” nepoții. Ar da orice ca ograda pensiunii sale de la Telecentru-Schinoasa, a doua sa afacere, hotelieră, să fie plină de copii.