Artileria lui Mahomed faţă cu arcaşii lui Ştefan

Înainte să înveţe la şcoală despre faptele de arme ale lui Ştefan cel Mare, oricine poate recunoşte că a aflat despre el din colindele româneşti sau din poezia lui Şt. O. Iosif Când a fost să moară Ştefan.

Mitropolitul Gheorghe îl prohodea, Eustatie Protopsaltul cânta la slujba înmormântării voievodului. Vârtejul de jale care i-a cuprins pe oameni la 2 iulie 1504, în cântările iertării de păcate, vorbea despre „tunătoarea vrednicie” prin care „spărsese cerul” marele „atlet al creştinătăţii”. Mihail Sadoveanu scrie în Moartea lui Ştefan-Vodă despre mulţimea care fierbea în talazuri mari şi plângea în hohote. Iar basarabenii cântă şi acum: Şi de jale şi durere/ S-a cutremurat pământul,/ Ca în ziua Răstignirii/ Celui ce-a rostit Cuvântul.

Ştefan cel Mare a fost, acum 30 de ani, primul domnitor român canonizat de Biserica noastră. Dar canonizarea spontană a avut loc încă din anii vieţii lui de către poporul care l-a venerat ca pe un sfânt.

Când amintesc despre Basarabia, televiziunile arată statuia din Chişinău a lui Ştefan cel Mare înălţând crucea, sculptată de Al. Plămădeală. Tot cruce şi pe coperta albumului cu cămăși basarabene, prezentate de Varvara Buzilă: altiţa cu cruce, ca şi în costumul naţional purtat de gruzini. Doamne, armă împotriva diavolului, crucea Ta o ai dat nouă!

Agresiunea musulmană – moaşa violentă a conştiinţei de sine a Europei

Voievodul Moldovei Ștefan Mușat al III-lea, care a domnit în anii 1457-1504, a fost numit de popor „cel bun, mare și sfânt”. Mare pentru iscusința cu care a condus țara cu dreptate, bun pentru faptele sale de milostenie și sfânt căci a luptat pentru înălţarea sfintei cruci, a legii strămoşeşti, zidind un mare număr de biserici și mănăstiri și transformând ţara sa într-o „poartă a creştinătăţii”, care a apărat întreaga Europă de invazia musulmană.

La vârsta de aproape 20 de ani, când este chemat la tronul Țării Moldovei, trecuseră doar patru ani de când, în mai 1453, căzuse Constantinopolul, iar turcii doreau să transforme în paşalâc întreaga Europă. Modelele eroice au fost luate de tânărul domn din cărţile cu biografii de sfinţi – şi cel mai cunoscut este Sf. Gheorghe în luptă cu balaurul. Într-un colind basarabean, eroul Ştefan pare a-i raporta celui ce a făcut cerul şi pământul: Tu te joci cu îngerii, Domn din cer, – eu mă lupt cu păgânii.

Generalul Radu Rosetti ne informează că oastea de atunci a Moldovei, ridicată din masa ţării, se lupta corp la corp cu inamicul, armele de foc fiind foarte puţin răspândite: erau scumpe şi grele, efectul lor fiind mai mult moral. Şi tunurile, care se încărcau pe la gură, erau puţine – Ştefan le procura de la vecini (Braşov, Lemberg) sau le captura de la învinşi. Armele folosite de ţărănime erau sabia dreaptă sau curbă, arcul, suliţa, ghioaga sau buzduganul; scuturile din lemn sau răchită îi fereau de loviturile duşmanului. Aşadar armament rudimentar, inferior celui al vecinilor, cea mai bună apărare fiind iuţeala în mânuirea armei şi mlădierea trupului pentru a se face una cu pământul în ascunziş. Unul din mijloacele cele mai puternice pentru apărarea ţărilor în evul mediu era constituit de fortificaţia permanentă. Cetăţile lui Ştefan cel Mare se numeau Suceava, Siret, Hotin, Baia, Neamţ, Soroca, Orhei, Chilia, Cetatea Albă. Niciuna nu a fost luată de inamici, în afară de ultimele două, de Baiazid al II-lea şi tătari, în 1484.

La Podul Înalt, lângă Vaslui, în 1475, Ştefan şi oastea ţării au zdrobit oastea turcească, de trei ori mai mare decât a sa. Un document de valoare unică dezvăluie esenţa sufletului voievodului învingător. Este vorba de scrisoarea din 25 ianuarie 1475, prin care cere ajutor de la puternicii domni a toată creștinătatea, „pentru a lupta până la moarte pentru legea creștinească”. Nu a primit niciun ajutor: vecinii se grăbeau să încheie pace cu turcii. Ștefan Vodă a stat singur în dureri și încercări, apărând „poarta creştinătăţii” cu buzdugane, săbii şi arcuri, şchiopătând din cauza rănii de la gleznă, provocată de arma de foc a ungurilor. Astfel Imperiul Otoman lua treptat locul Imperiului Bizantin.

Cu toate acestea, conştiinţa europeană era convinsă că inegala şi disperata luptă a lui Ştefan se ducea nu numai pentru apărarea neatârnării Moldovei, ci şi pentru salvgardarea Europei de urgia lui Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului. Jan Dlugosz, cronicarul polon contemporan cu el, scria elogios: „Ştefan era la vremea aceea singurul care ar fi putut duce cu succes campania pentru alungarea turcilor din Europa şi pentru recucerirea Constantinopolului”. Abia Mihai Viteazul a avut o asemenea anvergură în acţiunile sale pentru consolidarea creştinătăţii europene, şi acesta este pe lista viitoarelor canonizări ale Bisericii, după descoperirea moaştelor sale.

A jucat toate cărţile

Ovidiu Cristea, scriind despre monografia lui Ştefan Gorovei dedicată marelui domnitor, observa că Ştefan jucase toate cărţile pentru ţara sa. Trebuie să reţină acest detaliu cei care, judecând superficial, reproşează României că în Primul Război Mondial a luptat împotriva germanilor, iar în al Doilea Război Mondial s-a aliat cu ei pentru eliberarea jumătăţii de Moldovă ocupată de bolşevici. La 1474 Ştefan alege să joace cartea polonă, care-i dădea mai multă libertate. Apoi recunoaşte ca suzeran pe regele unguresc, şi acesta îl ajută în 1475, când obţine victoria asupra turcilor la Vaslui. După 1486, odată cu pierderea Cetăţii Albe şi a Chiliei, începe să joace cartea otomană. Decepţia şi durerea stârnită de creştinătatea slavă – mai întâi de ortodocşii ruşi, care i-au omorât fiica şi nepotul, dar şi developarea intenţiilor de detronare a sa de către catolicii polonezi – îl fac să opteze la sfârşitul vieţii pentru tratat de pace cu turcii (haraci de 3000 de florini veneţieni).

Istoricii scot în evidenţă capacitatea sa de adaptare şi răspuns în situaţii de criză pentru ţara sa. Face alianţe regionale cu Kievul şi Crimeea prin uniuni matrimoniale. Dar ceea ce nu trebuie să ne scape este că Ştefan, prin căsătoria cu Maria Voichiţa, fiica domnului muntean Radu cel Frumos, realizează uniunea dinastică muşatino-basarabă sau mai bine zis o consolidează, căci mama lui, Oltea, fusese din dinastia basarabă. Ştefan era, de fapt, pe linie maternă, oltean. Ideologii sovietici de tip Vasile Stati, în cărţi și articole pline de falsuri şi antiromânism, exagerează conflictele moldo-muntene. Dar ele se aplanează, ca şi conflictele cu Mateiaş Corvin, acela dându-i recompensă lui Ştefan Cetatea de Baltă şi Ciceiul, în loc de Cetatea Albă şi Chilia, stăpânite de unguri în timpul lui Iancu de Hunedoara. Bisericile ctitorite de Ştefan la Vad şi Feleac, în Transilvania sunt simboluri ale unităţii româneşti, ale unităţii sufletului românesc din diferite provincii.

Înmormântat călugăreşte

Mitropolitul Iacob Putneanul a fost, în 1758, cel care a condus prima deschidere a mormântului de la Putna. Peste un secol, la 13 noiembrie 1856, cu aprobarea stăpâniri austriece de atunci, soborul şi stareţul-arhimandrit al locaşului de veşnică odihnă a voievodului, Artimon Bortnic, în rugăciuni şi cântări duhovniceşti, au continuat cercetarea mormântului. După ce lespedea de marmură a fost dată la o parte de către opt ţărani bucovineni, s-a găsit acolo doar craniul destul de bine păstrat, pus pe o cărămidă, ca în mormintele călugărilor. Restul – odoare şi haine – au fost devastate de hoarde barbare.

De ce a dorit Ştefan cel Mare (l-a numit „Mare” regele polonez Sigismund I) să fie pus pe 13 bare de fier, cu capul pe o cărămidă, fără sicriu, după ritualul cinului călugăresc? Este greu de răspuns, dar şi uşor. Unii istorici afirmă că înainte de moarte ar fi cerut să fie călugărit.

Îndelunga şi zbuciumata domnie a ilustrului voievod a fost, după Virgil Cândea, întruchiparea idealului suveranului creştin, prin gândirea, virtuţile şi acţiunile sale.