O scenă estivală. O serbare de sfârșit de an școlar (în Franța el se încheie la sfârșitul lui iunie). O clasă de copii își prezintă programul artistic: un dans, pe muzica formației O-Zone. Copiii poartă accesorii albastru-galben-roșii: fiecărei clase i s-a propus să reprezinte o țară din UE. Ei au ales Moldova. Lumea ne percepe ca membri cu drepturi depline.
Susține și tu o instituție de presă liberă! Donația ta va contribui la susținerea activității noastre prin care informăm societatea echidistant și corect. Ajută-ne să promovăm adevărul, dreptatea și libertatea.
SUSȚINEDin complezență, dar și din bună creștere, președinta Republicii Moldova declară ca meritul obținerii statutului de țară-candidat la accedere în UE (ergo: aliniată în frontul rigorilor UE) e al cetățenilor. Al poporului. Știm bine că nu e chiar așa. Mai întâi, datorăm acest statut Ucrainei și bravilor ei combatanți, care țin piept impulsului imperial paranoic al liderului de la Kremlin de a reveni la „configurația politică din 1997”, pornit să se reverse și peste noi, și peste Europa. Datorăm acest statut actualei clase politice românești, deloc omogene, cu multe fisuri interioare, cu multe divergențe, dar convergent-solidare cu RM și cu aspirațiile ei europene. Le datorăm această încredere liderilor actuali ai UE, dar și conducătorilor statelor europene. Datorăm acest lucru insistenței Maiei Sandu (și echipei, da).
Iată însă că vine și timpul măriei sale, poporul. Începând, desigur, cu liderii politici, cu „echipa mare”, invocată în surdină, dar cvasiabsentă la procesul dificil de ajustare a sistemului. Iar sarcinile restante ne privesc pe mulți, dacă nu pe toți: corupția (o problemă națională, nu doar a organelor de drept), economia (în profund somn letargic, ca viteazul din poveste), justiția (injustă, deși bine plătită), proasta administrare a treburilor comunitare, gestionarea păguboasă și ineficientă a banilor publici, împotmolirea în proiecte de reformare prost pregătite, nediscutate public, veșnic amânate-tărăgănate, apoi grăbite și boțite. Acestora li se adaugă recentele (și arzătoarele) probleme create de criza energetică și scumpirile în lanț, probleme pe care nu le rezolvi doar din donații și doar prin compensații sociale… În fine, după o lecție dură dată de realitatea imediată, sper să nu mai existe iluzii privind oportunitatea colaborării cu Moscova și cu CSI.
Restanțele sunt ale noastre și lichidarea lor e în beneficiul nostru, nu al Comisiei Europene. Mai adineaori, un prim-ministru interimar, eurosceptic prin statut, spunea că nu ne putem integra în UE cu WC-uri (recte: closete) în curte; ei, bine, cât timp a condus guvernul, acesta nu a construit niciun obiect sanitar european, de vreme ce îl deranja vechiul standard național. În fine, statutul de candidat e o realitate, cu avantajele ei, nu așteptarea unei realități…
Iar dacă vorbim de elită, aici nu mai este loc de dubii: e necesară (imperios necesară!) implicarea activă a tuturor deputaților din coaliția majoritară, a colaboratorilor guvernului și ai ministerelor. Pentru ei, statutul de candidat presupune o permanentă stare de mobilizare. Altfel ne vom pomeni că restanțele aderării vor rămâne pe seama guvernărilor viitoare, deloc eurointegratoare. Pentru că poporul nostru e doar proverbial răbdător și doar alternant muncitor, în schimb (rețelele ne oferă zilnic confirmarea acestui adevăr sociologic), e permanent capricios. Iar de capriciul lui depinde următoarea configurație politică a urbelor, a comunelor și a statului.
Deși în problema eurointegrării nu ar trebui să facem nazuri, bineînțeles – fără asta noi nu am fi noi – există și nemulțumiți, fie și conjuncturali, deși mulți dintre ei, de la comuniști la unioniști, s-ar fi mândrit dacă obțineau ei acest statut. Îi înțeleg pe oponenții politici ai echipei Maiei Sandu: ei nu se pot bucura decât în surdină, cu doza de invidie implicită. Apropo, foștii parlamentari și guvernanți nu prea ar trebui să se burzuluiască, de vreme ce niciodată vocea lor nu a răsunat de la tribuna parlamentului și nici din Casa Guvernului, privind depunerea cererii de aderare, după cum nu a răsunat – de la tribuna parlamentului de la Chișinău sau din Casa Guvernului de la Chișinău – nici proiectul vreunui Act de Reunire cu Patria-Mamă. Nu zic de realizarea scopurilor eurointegratoare sau unioniste, ci de vreo elementară declarație de intenție, care să fi demonstrat că ave(a)m o clasă politică cu scopuri mărețe.
Statutul de țară-candidat nu e o finalitate, ci un avans, toate abia încep. Și va trebui să ne obișnuim mai mult cu standardele europene, decât cu subvențiile europene. Fondatorii acestei comuniuni nicidecum nu sunt astăzi niște țări fără griji. Dimpotrivă, oamenii de aici sunt în permanentă căutare de soluții existențiale, în proces creativ, în activități. Pentru a supraviețui crizelor (apelul la consum rațional de energie e cvasigeneral în lumea pe care ne-am obișnuit să o numim prosperă), pentru a asigura dezvoltarea, dar și pentru a detașa bani candidaților, asociaților, refugiaților, defavorizaților… Și lista e mare.
În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Site-ul „gazetadechisinau.md” publică articole care reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de editorialiști și jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chisinau” este o sursă de informare credibilă pe piața mediatică din Republica Moldova. Nu o lăsa să dispară! Contribuie la menținerea unei publicații libere. Acum poți face și tu o donație.
SUSȚINE