Lecții din Transnistria și nu numai

Războiul vine tot timpul pe neașteptate, nu pentru că nu se cunoaște cu aproximație anul ori luna începerii lui, ci pentru că nu-l așteaptă nimeni. Cel din anul 1992 „ne-a prins”, în toată amploarea sa imperială, pe 19 iunie, la Tighina. Nu-l așteptam nici eu, nici soția, nici fiica, în clasa a II-a, nici fiul care trăia sub inima mamei sale și s-a născut peste aproape două săptămâni la Chișinău. După treizeci de ani de când am părăsit acest oraș, războiul a venit din nou. Chiar dacă acum nu e în curtea casei noastre, cum s-a întâmplat atunci la Tighina, este alături, în Ucraina. Distruge totul în calea sa și ne amintește că poate veni oricând mai aproape, chiar dacă nu-l așteptăm.

În ceea ce mă privește, până a veni războiul cel pârjolitor la Tighina, am avut alte mici „războaie”. Fiind, împreună cu soția, tineri absolvenți de universitate, profesori de „limba moldovenească”, în 1985, pe 15 august, am fost angajați în acest oraș de pe malul drept al Nistrului într-o școală rusă, unde am dormit pe saltele așternute pe dușumea până la începerea anului școlar. Înainte de a fi angajați, ni se promisese spațiu locativ, dar am fost rugați să trecem „la gazdă” pentru „o anumită perioadă de timp”.

Mie personal mi s-au dat două norme la clase mari și chiar la una din primele lecții, intrând în auditoriu, am văzut toată tabla murdară, împroșcată cu mere aruncate din fundul clasei în timpul recreației de către niște haimanale delincvente de care aproape nicio clasă nu ducea lipsă. Nu credeam că așa ceva este posibil, dar am avut noroc de „susținerea” directoarei care mi-a spus că „profesorul este stăpân la lecția sa și trebuie să-și facă singur ordine”.

Am încercat să fac această ordine, dar mă aștepta o altă surpriză, demnă de un film în care eu deja am jucat cel mai nefericit rol. În una din zilele călduroase de septembrie, după lecții, mergând printre blocurile cu nouă etaje din cartier spre „gazda” din apropierea școlii, avusese „grijă” directoarea, m-am pomenit huiduit de la un balcon de mai de sus și împroșcat cu cartofi. Fizic, drept să vă spun, nu mă nimerise niciunul, dar m-au lovit, toți, în suflet și în inimă! „Maldavan durak!”, strigau pușlamalele râzând ca nebunii, știind că nu am cum să-i recunosc și nici cum să ajung la ei…

A doua zi am depus cerere „de eliberare”, cariera mea pedagogică încheindu-se în acea școală… pe 14 septembrie 1985. Carnetul meu de muncă ce mi s-a deschis tot atunci, conține această „dovadă a lipsei de caracter” în prima înscriere făcută în el.

Cei șapte ani care au urmat la Tighina, pe care îi consider până în prezent „de exil”, mi-au fost însă de învățătură pentru toată viața. Am înțeles că educația dacă nu vine din familie nu ți-o poate da nimeni.

La un miting de protest față de „politica asupritoare a Chișinăului”, unde unul dintre oratori a îndemnat mulțimea adunată în fața executivului să meargă prin tot orașul și să-i linșeze pe moldoveni, am înțeles că se putea întâmpla ceva oribil.

În cele trei zile de război, 19-22 iunie 1992, cât am stat ascunși în apartament sau în subsol, iar serviciile speciale rusești îi căutau pe dușmanii „tânărului stat transnistrean”, am înțeles că, iarăși, puteam trece printr-un calvar.

În 1997, când am revenit la Tighina pentru a mă scoate de la evidența militară, iar angajata centrului militar m-a întrebat unde am fost în timpul războiului că mi-a trimis „povestkă” și nu m-am prezentat pentru înrolare, am înțeles că mulți moldoveni din Transnistria, cu voia sau fără voia lor, au luptat împotriva noastră.

Până în 2022 am înțeles că, începând cu anul 1985, mi s-au dat lecții și că, de fapt, acestea continuă…