Cât costă prostia?

Totul are un preț pe lumea aceasta. Luăm multe lucruri de bune, însă nimic nu e gratis, poate doar cu excepția aerului pe care îl respirăm. Regula e valabilă atât pentru indivizi, cât și pentru entități mai mari, cum ar fi țările sau națiunile ce le populează.

Bunăoară, nemții au hotărât, la un moment dat, că energia nucleară nu este ecologică, pe când gazul rusesc reprezintă tranziția optimă spre economia „verde“. Acum, când Rusia folosește gazul ca pe o armă împotriva celui mai mare client al său, Germania vorbește despre recesiune și despre nevoia de a reveni la sursele de energie tradiționale: centralele termice pe cărbune și pe energie nucleară. Pentru ce plătește Germania în acest caz? Pentru oportunism și confort economic, pentru miopie politică, pentru promovarea unei agende care răspundea mai curând unor interese financiare și electorale decât unor nevoi dictate de realitate: poporul panicat de apocalipsă a votat cu inima ușoară pentru o clasă politică ce a pus în fața Armaghedonului reduta „ecologică“ a gazului rusesc. Prin urmare, se poate spune că poporul și politicienii germani vor avea de suportat cheltuieli generate nu atât de șantajul perfid al Gazprom-ului, cât de faptul că au permis, cu ceva ani în urmă, însăși posibilitatea acestui șantaj. Experți lucizi de acasă și de aiurea i-au prevenit, îndemnându-i să înțeleagă că avantajele pe termen scurt vor deveni dezavantaje pe termen lung. Nemții nu au aplecat urechea; astfel, ce au agonisit și economisit atunci, vor risipi, implacabil, acum. Și s-ar putea ca prețul actual să depășească de câteva ori câștigurile înregistrate în ultimele două decenii.

Autismul american în privința Rusiei putiniste, datând cam de pe vremea când Hillary Clinton propunea „resetarea“ relațiilor, concentrarea voluntară și aproape exclusivă a Americii pe problematica socială internă (mai degrabă o creație academic-mediatică intens exploatată politic decât o problematică reală) au adus-o în situația de a nu putea răspunde la timp și adecvat la expansionismul Kremlinului. În prezent, o administrație concepută și votată pentru cu totul alte misiuni și sarcini politice, este nevoită să facă față unui război continental pentru care nu are nici pregătirea, nici voința necesare. Noroc de mașinăria democratică și statală americană, edificată în trecut de administrații mai responsabile și mai prevăzătoare; altfel, nu vedeau ucrainenii nici măcar promisiunea lend-lease-ului. Prețul adevărat al delăsării americane în politica externă ar putea fi plătit nu în Europa de Est, unde, de bine, de rău, Casa Albă va găsi (găsește deja) resursele necesare ca să riposteze, ci în Pacific. Taiwanul, epicentrul unor tensiuni care riscă să degenereze într-o confruntare sino-occidentală și mai periculoasă pentru viitorul omenirii decât războiul banditesc pornit de ruși, cere strategii abile și intervenții bine calculate din partea Washingtonului. China comunistă urmărește cum se mobilizează Vestul la agresiunea Kremlinului și știe deja că, în cazul în care se bagă în Taiwan, același grad de mobilizare nu va fi deloc suficient pentru a o opri.

Nici cetățenii moldoveni nu au procedat mai înțelept cu viitorul lor. Treizeci de ani de independență s-au rezumat la experimente electorale dăunătoare, la opțiuni geopolitice dubioase și la discursuri fudule despre statalitate. Ne-am scos la mezat viitorul doar pentru a satisface niște nostalgii, prejudecăți și iluzii și, în cazul celor mai șmecheri, niște interese de moment. Acum, neatârnarea această arogantă și țâfnoasă s-a pomenit la câteva sute de kilometri de linia frontului, fiind protejată exclusiv de declarațiile de solidaritate ale Vestului și de un posibil statut de „candidat UE“ – pavăză din vorbe dulci și ițari vânjoși în fața agresorului gata să ne calce hotarele, câte le avem. Economia parcă e mai pe brânci ca oricând, aproape o jumătate din populație interpretează schizofrenic războiul din țara vecină și nici măcar nu avem destule poduri peste Prut ca să ne luăm rapid tălpășița în caz că vine peste noi armata transnistreană. O armată, firește, mult mai eficientă decât prost echipata, dar intens medaliata oaste moldovenească.

Vom avea un mare noroc dacă nu vom plăti azi sau mâine prețul suprem pentru prostia noastră, la fel de supremă. Să nu ne închipuim însă că, scăpând acum de catastrofă, vom scăpa și în viitor de toate belelele pe care ni le-am asigurat prin lipsa aproape totală de respect față de propria noastră țară și prin disprețul afișat față de tot ce i-ar fi putut garanta o soartă mai bună.