Jos hotarul de la Prut!

Frontiera de vest a Republicii Moldova este ultima redută a vechiului imperiu. Ultima bucată de tinichea din cortina de fier. Argumentul cel mai puternic, azi, pentru lichidarea acestui vestigiu rușinos al trecutului sunt imensele cozi ale TIR-urilor la vămi. Cozi care, chiar dacă s-au mai rărit, râvnesc gloria vreunor Guiness Book’s. Azi, pentru lumea deschisă, hotarele (în sens tehnico-militar) sunt simbolice, sunt mai curând niște convenții. Pe când un control vamal presupune verificări (uneori, până la demontarea vehiculelor) pe un diapazon larg: vama propriu-zisă (legalitatea mărfii și taxele vamale corespunzătoare); cântărirea încărcăturii camionului; controlul fitosanitar ori sanitar veterinar; rovinieta; autorizațiile de transport…  Toate sunt în chestie: intrăm pe un spațiu comun al securității și economiei europene, de la Prut până la Atlantic.

Constatăm, fără să ne revoltăm, ca un dat, ca un destin, o evidență ce trebuia să ne deranjeze deja de trei decenii. Vămile. Marea noastră năpastă. Ele ne trezesc mereu din dulcea senzație a apartenenței la civilizația europeană, după obținerea pașaportului european (românesc sau altul, după posibilități), după semnarea acordului de liber-schimb și libera circulație. Consecutiv, exact așa cum stoarcem din noi mentalitatea de sclavi, de vasali ai ocârmuirii (oricare ar fi fost ea), de piulițe muncitoare în angrenajul statului totalitar, mituitori și corupți, mici hoți ai bunului public comun – adică tot tacâmul lăsat moștenire de trecutul nostru feudal & comunist, exact așa trebuie să stoarcem și mentalitatea de vameși și victime ale vămilor.

Constatarea asta cu vama versus frontiera am testat-o și recent, după o vizită-fulger la Iași, pentru o lansare (dublă) de carte, a doi români basarabeni la o editură junimistă de dincolo. Vama și frontiera îmi păreau anacronisme inutile, ironizate și în Trenulețul pe care îl îngână azi toată Europa. Mergeam cu trenul Chișinău-Iași, cel care nu își schimbă ecartamentul rusesc, până la Socola. Ar fi fost preferabil să existe o linie cu ecartament european până la Chișinău, să putem face conexiunea cu toate capitalele europene, nu să anexăm la rigorile sovietice o suburbie a Iașului. Ei bine, grănicerii (în partea „moldovenească” – grănicerele poliției de frontieră) au fost amabili și expeditivi (singurul mofturos a fost un polițist „român”, supărat că însoțitorul de vagon nu ne-a prevenit să avem „pașapoartele deschise la pagina cu fotografia”, acest amănunt divulgând nerăbdarea îndeplinirii unei formalități). Vameșii, în schimb, au fost ca întotdeauna: suspicioși, obosiți, aroganți. Ei nu vor dori să închidem vama, sursa bunăstării lor, scopul lor existențial suprem. Eu zic să le dăm niște pensii bune și medalii: „Ultimii vameși ai evului mediu moldovenesc” (nu pot să nu-mi amintesc – și de această dată – de vama dintre Moldova și Muntenia, ridicată înainte de 1859, fiind adevărata piedică în calea Unirii).

Un banc românesc. Cică pe vremea lui Ceaușescu un inginer drumar s-ar fi oferit să proiecteze o autostradă spre Europa. Uimitor, proiectul a fost gata în foarte scurt timp și realizat, în bună parte, în tot atâta vreme. Când însă a venit comisia de stat să inspecteze șantierul, a rămas perplexă: șoseaua avea numai banda din dreapta, cea de ieșire. La întrebarea comisiei, inginerul a răspuns cu propria nedumerire: trebuia oare să proiectez și drumul de  întoarcere? Pentru cine?! Ei, bine, pe drumul virtual al vechiului banc din epoca socialismului, au plecat mulți români în lumea mare. Între timp, tot ei au construit și calea de întoarcere. Acum nu doar România a intrat în Europa, dar și Europa e deja și (în) România.

Noi – încă – mai avem nevoie de calea de evadare din trecutul nostru, feudal și comunist, concomitent. Nu mai putem să ne tot uităm la drobul de sare gata să cadă peste noi și să ne tot văicărăm că suntem un ținut așezat în calea tuturor relelor. Nu se mai poate! E o tâmpenie să nu facem nimic (nu doar în pofida războiului din preajmă, ci tocmai împinși de acest război!). Trebuie să așternem de urgență partea de șosea (incorectă tehnic, dar eficientă existențial) care să ne permită evadarea din menghina imperialismului barbar și vandal, al totalitarismului și medievalismului obscur! Dar cum să evadăm, când noi înșine tot modernizăm vămile dintre noi și noi? Pentru a fi liberi, trebuie să lichidăm hotarul dintre noi, cei de aici, și noi, cei de dincolo. Altfel, lucrurile se precipită în ritm galopant și invazia din deșerturile tătarilor lui Buzzatti e tot mai reală.

Insistența de a ne reuni și integra definitiv în România și Europa nu e capriciu sau decizie conjuncturală, speculând o situație. Este expresia disperării noastre. E necesitatea imperativă de a ne rupe de trecutul colonial. În cazul refuzului europenilor sau al amânării; în cazul încăpățânării noastre de a rămâne balansând între două lumi, ne vom pomeni în scurt timp cu o populație disperată, gata să se agațe de orice pai, fie el și rusesc-imperial, fie și totalitar, fie și socialist-comunist. Și atunci ruptura – în altă parte decât am dorit-o – va fi ireversibilă. Vom ajunge o țară-paria, din care vor evada toți. Toți cei care azi încă mai sunt în stare să contribuie la prosperarea ei.