„Știu ce înseamnă să mergi în urma sau înaintea războiului”

938
0

Victime ale deportărilor staliniste, despre războiul din Ucraina

Susține și tu o instituție de presă liberă! Donația ta va contribui la susținerea activității noastre prin care informăm societatea echidistant și corect. Ajută-ne să promovăm adevărul, dreptatea și libertatea.

SUSȚINE

Nu a crezut că în sec XXI e posibil un nou război pe continentul european, că, după trei luni de război, din orașul Mariupol, cu o populație de circa 500 de mii de oameni, nu se va alege nimic, că va auzi de „lagăre de filtrare” care îi vor reînvia suferința deportărilor pe care a trăit-o alături de familie în copilărie. Este vorba de Valentina Sturza, președintele asociației Foștilor Deportați și Deținuți Politici. La cei 92 de ani ai săi, ea urmărește cu atenție situația din țara vecină. Se informează, în special, de pe internet.

Crimele la care se dedau rușii în Ucraina i-au redeschis vechile răni. Există multe similitudini între lagărele de filtrare, despre care vorbesc azi ucrainenii și deportările staliniste produse în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, când a fost ridicată împreună cu familia și alte rude.

24 februarie 2022 a fost o zi cumplită. Dimineața, am aflat că rușii bombardează țara vecină. Ecoul bombardamentelor s-a auzit și la Chișinău. Știu ce înseamnă să fugi din calea armelor. Pe noi, în 41, războiul ne-a prins pe drum. Eram în a noua zi de deportare, într-un marfar jegos, flămânzi și însetați. Ni se da apă din niște țevi care miroseau a motorină, câte o mână de terci și pește sărat. Știu ce înseamnă să mergi în urma sau înaintea războiului, este foarte dureros să lași totul, casa, baștina, pământul și să fii dus într-o direcție necunoscută”, ne-a spus fosta deportată.

Valentina Sturza

Crime de azi, asemănătoare cu cele de ieri

Născută la Ciuciuleni, Nisporeni, avea 11 ani, când au năvălit rușii în gospodăria lor.

Basarabia a fost decapitată în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941. În casele celor mai onești oameni au năvălit ca barbarii, ofițeri și soldați înarmați. Nimeni nu înțelegea ce se întâmplă. Au dat comanda ca să ne urcăm într-o căruță care aștepta în curte. Când am ajuns în dreptul imașului din Ciuciuleni, am văzut încă șase căruțe. Printre oamenii de acolo era și sora mamei mele și un frate, toți deportați în aceeași zi. Noi, copiii, plângeam de căldură, foame, sete, ne ascundeam de soare sub căruțe. Abia spre seară a venit ordinul să plecăm. Am fost duși la Gara din Chișinău unde am fost urcați în marfare. În acea zi, din Basarabia au fost deportate 3470 de familii, 22 648 de persoane”, menționează fosta deportată.

Din satul meu rușii au deportat 32 de persoane, 13 dintre care eram copii. Din păcate, toate acele persoane au decedat, am rămas doar eu. Ofiţeri cu pistoale şi soldaţi cu arme în mână stăteau de parcă se temeau ca cineva să nu fugă. Acest val de deportări a fost cel mai sângeros, deoarece tații noștri au fost coborâți din vagoane, fiind despărțit de noi în aceeași zi”, își amintește Valentina Sturza.

Tatăl ei, Grigore Scafaru, fost primar de Ciuciuleni și membru al partidului Național-Liberal, a fost trimis în închisoarea din Sverdlovsk. Mama Valentinei Sturza, Alexandra, și cei patru copii au fost deportați în Kazahstan. Alături de ei, au fost deportați și buneii din partea tatălui.

În 1945, mama Valentinei Sturza și cei patru copii, familia fratelui mamei și bunicii au revenit la baştină. Dar bucuria revederii meleagurilor natale le-a fost scurtă, în 1950 Valentina Sturza, care deja era căsătorită, a fost despărțită de soț și, alături de celelalte rude, a fost deportată din nou în regiunea Kzîl-Orda, unde s-au aflat până în 1965. Au fost reabilitați abia în anul 1989.

Putin comite un genocid”

Astăzi le doresc puteri ucrainenilor să învingă. Sunt contra lui Putin care a declanșat războiul și care comite un genocid în orașele ocupate. Sper să fie tras la răspundere pentru crimele sale. Le trebuie pământ? Nu cred. Ei pradă. Socrul meu spunea: «Rusia e țara hoților și bandiților». Avea dreptate”. Valentina Sturza spune că ceea ce vede azi în Ucraina este inimaginabil. „Sper că ucrainenii vor învinge, vor găsi puteri să depășească această mare tragedie care s-a abătut asupra lor”, conchide Valentina Sturza.

Valentina Sturza

La 24 februarie am avut un șoc”

Margareta Spânu-Cemârtan este o altă victimă a deportărilor staliniste, care consideră că ziua de 24 februarie 2022 a schimbat nu doar viața ucrainenilor, ci și istoria întregului continent european.

În dimineața zilei de 24 februarie am auzit la radio că Rusia a invadat Ucraina. A fost un șoc pentru mine. Sigur, mă pricepeam că ceva urmează să se întâmple din moment ce Rusia și-a adus atâtea trupe la hotarul ucrainean, nu mă așteptam la nimic bun, și totuși vestea că rușii au început să bombardeze țara vecină m-a îngrozit. O săptămână nu mi-am putut reveni. Nici un om cu mintea trează nu poate să accepte așa ceva”, spune fosta deportată. Fiul ei, Romeo, a absolvit universitatea din Kiev. Suferă alături de el pentru soarta colegilor și a familiilor prietenilor săi cu care țin legătura.

Rușii și-au arătat adevăratul chip, așa cum sunt, fasciști. Omoară copii și bătrâni, comit un adevărat genocid. Oare nu le ajunge pământ? Le ajunge, dar nu sunt obișnuiți să muncească, au nevoie de robi.”

Margareta Spânu-Cemârtan

Inspirați din practici staliniste

Și Margareta Spânu-Cemârtan observă că lagărele de filtrare, despre care vorbesc azi autoritățile din Mariupol, amintesc de deportările staliniste.

A fost ridicată de ruși la vârsta de nouă ani alături de bunica ei, Sofia, tatăl Nicolae şi fratele Emil din Mihăilenii Vechi, Râşcani, în regiunea Kurgan. Nu au înţeles prea bine motivul pentru care au fost ridicaţi. Credeau că e din cauza că doi dintre fraţii tatălui lor erau ofiţeri români, cu şcoală militară făcută la Iaşi. Abia peste şapte decenii, din documentele de arhivă, au aflat că au fost deportaţi din cauza că bunicii au sărit în apărarea icoanelor bisericii din sat. Au fost pârâţi de un oarecare Grişa Ţiganul (Popriţac), pe atunci preşedinte de soviet sătesc. Una din acele iconiţe avea să îi însoţească în Siberia.

Când credeau că nu există nedreptăţi mai mari pe pământ decât să fii condamnat la moarte prin frig şi înfometare, că nu există mai mari orori ca o călătorie cu marfarul, alături de o bătrână bolnavă decedată, cadavrul căreia a intrat în putrefacţie şi a fost aruncat din vagon abia peste câteva zile. Când credeau că nu există nedreptăţi mai mari decât să tai pădure pe un ger de minus 40 de grade, pentru 200 g de pâine, să-ţi vezi tatăl cu faţa desfigurată de degerături şi răni, familia a suferit o nouă lovitură.

În una din zile s-au dus cu alte familii de deportaţi să strângă firele de grâu rămase pe brazdă în urma combinei. Strângeau boabele de grâu cu degetele bocnă de frig. Au strâns câteva kg, dar bucuria nu le-a fost mare. A doua zi a fost arestat tatăl lor pe motiv că nu a dat grâul „la stat”.

Bărbatul a fost dus într-un alt lagăr. Margareta şi fratele Emil – la orfelinate. „Perioada din internat a fost cea mai grea. M-au separat până şi de fratele Emil ca să nu ne susţinem unul pe altul. Copiii erau sălbatici, adunaţi de pe sub poduri, ruine, de prin preajma gunoiştilor, crescuţi ca nişte câini. Atât de înrăiţi erau, furau şi înjurau. Dacă am fost educată de bunica Sofia până la zece ani, făceam aşa cum se cuvine şi eram văzută ca o cioară albă. La despărţire, bunica mi-a zis că rugăciunea și Dumnezeu mă vor ajuta să trec prin greutăți, pentru că neapărat o să mă confrunt cu acestea”.

Familia Margaretei Cemârtan s-a întors pe rând din Siberia. În 1955, s-a întors bunica şi a decedat trei luni mai târziu, la vârsta de 78 de ani. „S-a rugat la Dumnezeu să moară acasă. Şi aşa s-a întâmplat. Când s-a întors, în casă era policlinică. Sovieticii nu i-au permis să trăiască acolo. Peste trei luni a mers la biserica ce încă mai funcţiona, s-a spovedit, s-a întins pe prispa casei şi a murit…”

Vestea că peste 81 de ani de la primul val de deportări rușii au creat în Ucraina noi lagăre de filtrare, de unde ucrainenii, în mare parte femei și copii sunt transportați iar în regiuni îndepărtate din Rusia nu poate fi calificată decât o nouă crimă împotriva umanității, consideră fosta deportată. „Toate popoarele lumii trebuie să se unească pentru a pune capăt acestui genocid. Mă rog pentru ucraineni. Azi curajul și rezistența lor sunt și salvarea noastră”, a mai spus fosta deportată.

Casetă:

Vadim Boicenko, primar de Mariupol, într-un interviu oferit marți, 8 iunie, jurnalistei Iulia Latynina: „La toate ieșirile din orașul Mariupol sunt instituite lagăre de filtrare. Locuitorii sunt interogați timp de mai multe ore de agenți KGB, cine sunt, cine le sunt rudele și dacă cineva din ele face parte din armata ori structurile de stat ucrainene. Dacă trec de acest filtru, li se iau actele și li se oferă în schimb un permis. Pot pleca doar în Rusia. Cei care le par suspecți ajung în detenție. Unii au fost chiar condamnați la moarte pentru că s-a aflat că au lucrat în organele de drept. Există familii în care părinții sunt despărțiți de copii. Copiii sunt duși într-o direcție necunoscută în Rusia”.

Vadim Boicenko, primar de Mariupol

La începutul lunii iunie, președintele ucrainean Volodimir Zelensky a anunțat că peste 200 de mii de copii ucraineni, orfani, dar și smulși de lângă părinții lor au fost deportați în Rusia.

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Site-ul „gazetadechisinau.md” publică articole care reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de editorialiști și jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chisinau” este o sursă de informare credibilă pe piața mediatică din Republica Moldova. Nu o lăsa să dispară! Contribuie la menținerea unei publicații libere. Acum poți face și tu o donație.

SUSȚINE