Cu franțuzul – amăgire, cu Ilie – fericire

Marcela şi Felicia, surori gemene, s-au născut şi au crescut într-o familie de intelectuali. Locuiau peste drum de casa preotului, care avea cinci feciori. De la vârsta de cinci ani gemenele mergeau cu băieții preotului la biserică, hoinăreau pe câmpiile din jurul satului, ascultând şoaptele frunzelor, murmurul izvoarelor, zumzetul albinelor. Când au crescut mai mari, discutau filozofie, sociologie, artă, apoi vorbeau tot mai pasionat şi mai însufleţit despre iubire.

Ilie, fiul mijlociu al preotului, părea îndrăgostit de Marcela, raportând această dragoste la tot ce ţine de spirit. Îi plăcea fata cochetă, plină de energie. O vedea în imaginaţia sa soţie şi mamă fericită. Dar n-a îndrăznit să-i spună niciodată ce sentimente nutreşte pentru ea.

Înainte de a împlini 18 ani, Marcela şi Felicia au plecat la studii în România. S-au risipit prin lume şi feciorii preotului.

De la un an la altul se vedeau tot mai rar. Surorile au păşit cu dreptul în viaţa studenţească, se simţeau libere printre studenţi şi aveau succese la învăţătură. Felicia, care era mai timidă, îşi găsise un prieten statornic şi, spre sfârşitul studiilor, s-a căsătorit şi a rămas la Craiova. Între timp, se căsătorise şi Ilie.

Între farmec şi dezamăgire

Iar Marcela a câştigat o bursă şi a plecat în Franţa să-şi continue studiile. Acolo l-a întâlnit pe Alfred, un profesor de 40 de ani, care se trăgea dintr-o familie de aristocraţi. Îl impresionase frumuseţea Marcelei, debordând de inteligenţă. Peste un an s-au căsătorit. Nunta au făcut-o în Moldova după tradițiile și obiceiurile de la noi.

Păreau foarte aproape unul de altul şi chiar fericiţi! Luna de miere au petrecut-o la Karlovy Vary. Întorşi la Paris, fiecare s-a văzut absorbit de preocupările sale şi, încet- încet, focul dragostei a prins a se domoli. Alfred avea mulţi prieteni cu care se întreţinea şi pe care îi invita în zilele de odihnă acasă. Marcela era drăguţă cu ei, aşa cum era drăguţă şi cu lumea lor de la universitate.

Văzând cum o sorb din priviri bărbaţii, soțul a hotărât să nu-şi mai invite prietenii acasă. Peste câteva luni a decis că ar fi mai bine ca Marcela să nu mai meargă la universitate, ci să guverneze casa lor mare. Ca să nu moară de plictiseală, i-a organizat acasă predarea în particular a orelor de engleză. Viaţa lor materială era asigurată. Casa era întreţinută de o econoamă în vârstă.

Totuşi Marcela nu era mulţumită, o neliniştea desprinderea sa de lume. Zilele de bucurie şi bună dispoziţie trecură. Își zicea mereu: „Dacă m-ar fi iubit, nu mi-ar fi cerut să-mi las studiile pe care le făceam cu drag și să stau închisă în casă”. Se înstrăinase cu totul de Alfred, nu mai împărtășeau nimic împreună și nu mai vedea nici un sens să rămână cu el.

Închisă ca pasărea în colivie, desprinsă de viaţa reală de după poartă, peste un an a plecat pentru totdeauna din casa luxoasă, dar rece, lăsându-i un bileţel de adio soţului şi rugându-l să nu o caute. Şi acesta nu a căutat-o mai bine de jumătate de an până în ziua când i-a cerut divorţul.

Marcela plecase în alt oraș din Franța, unde își găsise foarte repede o slujbă. Nu se lăsase copleșită de îngrijorare sau de senzația că totul în jurul ei se făcea țăndări într-un oraș necunoscut. În zilele de după plecare viața pentru ea își luase cursul firesc. Muncea ore în șir, găsindu-și în muncă mulțumirea.

Absența lui Alfred nu-i apăsa sufletul. Așa că, fără remușcări și păreri de rău, și-au oficializat despărțirea. Alfred i-a spus foarte liniștit că se aștepta la această ruptură: „Știu, trebuia să fiu mai prezent și mai atent cu tine. Dar sunt un egoist și m-am gândit mai mult la mine…”. Atunci Marcela s-a supărat îngrozitor pe el. I-a reproșat furioasă că s-a jucat cu sentimentele ei, că i-a dat speranțe false și că i-a pus pe părinți la cheltuială cu nunta fastuoasă pe care le-au făcut-o.

După divorț basarabeanca a mai stat o jumătate de an în Franța, apoi s-a întors acasă ca să le ducă părinților vestea despre măritișul eșuat. O durea tare sufletul când se gândea că îi va face pe părinți să sufere.

Sanatoriu cu surprize

Însă, întoarsă acasă, nu și-a surprins părinţii. Mama i-a spus că toate rudele și prietenii o invidiau, iar ea presimţea că această căsătorie nu va fi de durată, dar n-a vrut să-i strice cheful. Marcela a făcut ochii mari, surprinsă de aceste cuvinte. Apoi a zis liniştită: „Hai s-o trecem sub semnul aventurii trecătoare, pentru că mai degrabă a fost o aventură decât o căsătorie”.

Fata cea plină de viaţă avea acum o înfăţişare obosită. Era cuprinsă de nemulţumire. Pentru a-şi recăpăta forţele de odinioară, mama a sfătuit-o să meargă la un sanatoriu. A plecat chiar a doua zi în Crimeea. La despărţire, mama i-a spus: „Vezi, profită de împrejurări, eşti femeie frumoasă şi deşteaptă, s-ar putea să-l întâlneşti acolo pe cel pe care ţi l-a pregătit soarta”.

Şi iată că surprizele vin atunci când le aştepţi mai puţin. Coborând din vagon la Odesa, preocupată de gânduri, s-a pomenit faţă în faţă cu un bărbat înalt, cu umerii laţi, care a exclamat bucuros: „Marcelaaa! De necrezut! De unde te-ai luat pe-aici?”. Marcela s-a luminat la faţă şi a vrut să-i întindă mâna, dar bărbatul care nu era altul decât Ilie, prietenul din copilărie, a îmbrăţişat-o cu cuvintele: „Asta da, surpriză! Nemaipomenit!”.

De la Odesa până la Ialta au călătorit cu vaporul. Nespus de bucuroși de reîntâlnire, admirau marea, lăsând tăcerea să vorbească.

Ilie mergea la sanatoriul „Kurpaty” cu bilet, Marcela urma să-l procure pe loc. Cu greu, dar a obţinut bilet la acelaşi sanatoriu. În prima zi i-a povestit pe scurt toată povestea ei de la Paris. În timp ce-i vorbea, prietenul din copilărie o tot întrerupea, spunându-i că s-a făcut şi mai frumoasă, că degajă o feminitate irezistibilă…

Au urmat cine romantice şi prânzuri în doi la restaurantele din zonă. Într-o seară, Ilie i-a spus: „Mereu am impresia că suntem soţ şi soţie şi acest sentiment mă copleşeşte”. „Şi eu mă simt bine alături de tine, pot spune că sunt fericită”, i-a răspuns Marcela. În a noua seară de şedere la sanatoriu, Ilie a invitat-o în camera sa. Au vorbit despre multe lucruri, despicând firul în patru despre tot ceea ce îi durea. I-a spus atunci că dragostea pe care i-o poartă în suflet a înmugurit încă din anii copilăriei, pe când se jucau împreună cu mingea, mergeau la biserică, la şcoală.

Marcela şi-a amintit cum într-o primăvară i-a adus un buchețel de ghiocei, iar într-o toamnă i-a oferit o crizantemă albă. Îmbătat de dulci amintiri, Ilie a luat-o în braţe şi, rotind-o, i-a şoptit: „Vreau să fii a mea pentru toată viaţa”.

„Bine, dar cu soţia cum rămâne, cu feciorul?” Abia în seara ceea Ilie i-a spus că soţia l-a părăsit demult, plecând cu fiu cu tot în Italia, unde s-a recăsătorit cu un bărbat din Timișoara. S-a apropiat, i-a luat mâinile într-ale sale şi, privind-o cu duioșie, i-a zis: „Acum e momentul să facem pasul hotărâtor care ne va lega pe toată viaţa. Vreau să-mi dăruieşti această noapte”. Marcela l-a rugat să aibă răbdare până se obişnuieşte cu gândul.

Noaptea dulcilor dorințe

A făcut-o mai mult pentru condimentul împrejurărilor, în realitate, dorințele îi ardeau ca para. Preludiu pentru marea noapte de dragoste au mai fost câteva întâlniri în care cuvintele îi îmbătau de fericire. În noaptea dinaintea întoarcerii acasă, Marcela, pe care Ilie o dorise atât de mult, i s-a dăruit. Atât i-a spus: „N-am crezut că într-o zi drumurile noastre se vor reîntâlni. Haide, fă-mă femeia ta, aşa precum a rânduit Dumnezeu!”.

Mai departe sentimentele n-au mai avut nevoie de cuvinte. S-a ghemuit lângă el, a ridicat ochii spre ochii lui. O privea cu o dorință irezistibilă. Ea și-a purtat mâna pe obrazul lui, l-a mângâiat, apoi i-a atins ușurel buzele cu degetele. El a luat-o de mijloc și a strâns-o cu gingășie la piept, s-a aplecat și a sărutat-o cu pasiune.

Marcela a răspuns la sărutul lui cu toată dragostea ce-i clocotea în inimă. S-a agățat de gâtul lui silindu-l să se lungească pe pat și, strivindu-l cu trupul ei mlădios, îl acoperea cu sărutări, îi atingea cu nasul pielea, iar mâinile lui apăsau tot mai tare corpul ei…

Dimineaţa, cei doi şi-au sfinţit dragostea în mare şi, fericiţi, s-au întors acasă. În săptămâna următoare, au mers la cununie, iar nunta au făcut-o fără prea mare alai peste un an. În Franța Marcela nu s-a mai întors și nici nu mai vrea să audă de Paris.

Puterea iubirii, mai presus de toate

De 26 de ani, formează o familie. Au doi copii mari deja. Marcela, care mi-a spus povestea vieţii ei, a încheiat: „Sufleteşte, am fost uniţi de mici cu Ilie. Ar fi fost bine dacă inițiativa i-ar fi aparținut din adolescenţă. Dar viaţa îşi are legile ei. Dumnezeu mi-a îngăduit să greșesc în peisajul inedit de pe malurile Senei, ca să înțeleg până la urmă că vina de cele întâmplate o port chiar eu.

Însă puterea iubirii a fost mai presus de tot şi de toate. M-a chemat acasă, m-a trimis la sanatoriu ca să mă arunce în braţele lui Ilie, care nu mă lasă să fiu dominată de gânduri triste, gânduri rele, îmi dă mereu curaj şi încredere în forţele proprii. Alături de el am învăţat să gândesc pozitiv despre sine şi despre cei din jur, indiferent dacă aceștia îmi sunt prieteni ori duşmani.

Ilie îmi repetă mereu: «Fă bine şi celor care îţi vor rău, pentru că bunăvoinţa cucereşte inima oricui». Cu bunăvoinţă m-a cucerit şi pe mine şi-i mulţumesc pentru pacea şi seninul zilelor pe care mi le oferă, pentru zâmbetul cald din fiecare dimineață care mă protejează de rău.”