Pactul moldovenesc à la Snagov

Cine strâmbă din nas la auzul proiectului de integrare europeană a Republicii Moldova? La prima privire – nimeni. De ce am face mofturi când avem reala șansă de a intra în cercul elitist al lumii civilizate, cu toate avantajele ei? Oază de prosperitate și protecție râvnită de lumea de peste lume, după bâlbâiala noastră de câteva decenii, Europa ne este servită pe tavă, ca un premiu nemeritat. După 30 de ani de rătăciri „independente” și adormiți de leneșa „neutralitate” (idee care ne sugera că vom fi cu atât mai protejați, cu cât suntem mai dezarmați și mai pașnici), iată că am depus, în sfârșit, cererea de aderare la valorile civilizației. Simplu de tot (chiar ușor cinic), asta ar putea fi prada noastră de război, de vreme ce toți amenință cu noua ordine…

De unde ne vin capriciile? Din lenea funciară de a nu schimba nimic, de a nu face vreun efort pentru a depăși o stare… deloc onorabilă, dar confortabilă. Are cineva în mânecă o altă soluție reală, cu un program exact și cu un sprijin politic necesar? Am putea discuta despre reiterarea, în contextul pericolului invaziei neo-bolșevice (cum era și în februarie 1918!), a demersului unionist al Sfatului Țării. Repetând astfel calea aleasă de baltici care, în 1990 – 1991, și-au restabilit independența (declarată în 1918). Dacă am fi ales „calea baltică” de lichidare a consecințelor Pactului Molotov-Ribbentrop, ar fi trebuit, încă în august 1991, să revenim la declarația din 27 martie/ 9 aprilie 1918. Nici acum nu e târziu, contextul pare a fi favorabil: avem un război care ne amenință, avem, alături, o România membră a NATO și a UE, care ne poate lua sub ocrotire. „Rezolvând”, astfel, și problema integrării europene.

Lipsesc doar câteva detalii: o clasă politică unionistă, care ar fi capabilă să facă acest lucru; o clasă politică majoritar-unionistă din România, la fel de determinată, asumându-și riscurile (Rusia nu se va împăca cu această soluție), dar și o clasă politică europeană și euroatlantică ce ar accepta această mișcare. În fine, ce ne facem cu o societate moldovenească neomogenă, cu multe mișcări subterane, cu o influență activă enormă a Rusiei, gata să dea foc întregii lumi, dar și cu o Transnistrie special așezată pentru a nu ne permite libertăți prea mari?

Să însemne asta că soluția unionistă nu mai are șanse? Deloc! Ea rămâne pe agenda zilei. Și nu doar pe agenda unioniștilor, a partidelor declarat unioniste, ci și pe agenda guvernanților. Fapte de unionism discret există în toți pașii integrării europene, în care România ne este primul suport, primul suporter și care, ca să continuăm jocul de cuvinte, suportă multe dintre capriciile și imperfecțiunile noastre. Demersul unionist constant al românilor basarabeni e binevenit oricând (și nu doar atunci când politicienii s-au pensionat din politica activă, când nu mai au responsabilități și pot să facă cele mai curajoase declarații, acumulând capital politic pe gratis). Dar tot atât de omniprezent ar trebui să fie și demersul euro-integrator. Un „unionism” ce pune bețe în roate și sabotează integrarea europeană a RM face jocul străinilor și ne ține sub influența propagandei Kremlinului, cel care ne vrea dezbinați.

La o altă extremă, Transnistria, tocmai pentru asta creată: să nu admită Unirea malurilor românești și să țină Moldova departe de Europa, în zona de influență rusească. Ar avea Chișinăul ce să propună Transnistriei de azi? Ba da! Deși creată ca un cap de pod (militar!), Transnistria de azi nu prea are chef să lupte. Cu excepția gazului rusesc gratuit (ceea ce nu e de neglijat) și a centralei electrice „moldovenești” (dar administrată de compania rusă RAO) de la Cuciurgan, realitățile din stânga Nistrului sunt abonate la cele din Europa. Nu sunt naiv, totuși, Tiraspolul nu visează să ajungă în UE, aici probabil va trebui aplicată soluția cipriotă, dar asta nu înseamnă că nu ar trebui să le propunem oferta europeană. Mai eurosceptici decât ei par a fi membrii partidelor prorusești de la Chișinău, dar aceștia nu prea au argumente împotriva euro-integrării. Toate astea înseamnă că e nevoie de consecvență și… comunicare.

Azi e greu de imaginat: în 1995, PNȚCD și FSN; UDMR și România Mare; Partidul Alianței Civice și Partidul Socialist al Muncii, partide și oameni nu doar diferiți, ci incompatibili, au fost uniți de un spirit național suprem, semnând Pactul de la Snagov și determinând societatea românească să accepte ireversibilitatea cursului spre integrarea europeană și intrarea României în NATO. Explicația (tot ea, soluția) e limpede: integrarea europeană nu e un târg pentru dividende politice, e un proiect național supra-partinic.

În acest context precis, în aceste condiții reale și cu resurse exact definite, un Pact à la Snagov, versiune moldovenească, este inevitabil. Nu știu în ce măsură el este posibil în expresie politică, interpartinică, dar o înțelegere în societate asupra unor priorități, un pact civil al comunităților non-politice ar putea fi un bun semnal pentru parcursul european. Urmând, bineînțeles, o ofertă oficială, adresată tuturor formațiunilor politice. Fie și pentru a testa în ce măsură sunt independente ele de patronii lor de pe aiurea.