Despre prietenia care te face aproape înțelept

Prietenul de ieri îți poate deveni dușmanul de azi, zicea un om înțelept. Chiar dacă vreun deștept ar putea spune că nu e mare scofală, că e un gând la îndemâna oricui, atunci când ajungi să te convingi de acest adevăr, începi să înțelegi mai bine sensul simplei afirmații, de nu cumva se poate întâmpla să fie foarte târziu…

Dacă ești totuși om de omenie și mai ești sau, cel puțin, te crezi deștept și bine crescut, îți dai seama că nici tu n-ai fost și nici nu ești ușă de biserică. Dar, așa cum egoismul și egocentrismul tău te îndeamnă să-ți dai mai multă dreptate, începi, într-o discuție cu tine însuți, să-ți găsești justificare, să te pui bine cu suflețelul tău „năpăstuit și neînțeles de nimeni”.

De cealaltă parte, fostul tău amic, cu care „ai împărțit ultima bucățică de pâine”, după ce te-a tăvălit în gând prin toată mocirla imaginației sale bogate, se trezește și el dându-și seama că o fi greșit, că „nu e dracul chiar atât de negru” și bună ar fi o împăcare. Numai că împăcarea necesită timp liber, înțelepciune și cumsecădenie, iar toate acestea nu se adună aproape niciodată împreună într-un om supărat.

Chiar dacă știi bine că supărarea îți face inimă rea și îți scurtează viața, se poate întâmpla să ai principiile tale pe care le consideri corecte și la care nu vrei să renunți. Aura ta, cândva luminoasă ca la sfinți, se înnegrește în jurul capului, se coboară nițel și te strânge mai apoi de locul unde se află Mărul lui Adam ca un juvăț, dar tot nu te dai bătut. Continui să te amăgești cu iluzia dreptății tale de care nu ai avea mare nevoie dacă nu te-ar stăpâni orgoliul și mândria.

Cu timpul, te obișnuiești cu această stare de lucruri care nu te mai deranjează atât de mult. Îți dai seama că viața omului e făcută și din conflicte, din animozități ce ar putea fi evitate. Dacă nu devii cu totul nepăsător, îți cauți la telefon prietenul care, și el, începuse să te uite, ba chiar, ca și tine, și-a făcut alți prieteni. Vă întâlniți la o bere ca mai înainte, vă uitați cu interes unul la altul și vă dați seama că cearta voastră nu a avut rost și putea nici să nu aibă loc.

Numai că, iarăși, nu știu de ce, ți se pare că prea binevoitor îți este prietenul, prea se străduie să îți intre în voie când se oferă, pentru prima oară, să plătească toată consumația. Te întrebi dacă nu cumva se preface. La fel se întreabă și el văzându-te atât de amabil. Vă bănuiți reciproc de falsitate, de un soi de ipocrizie pe care nu ați observat-o mai înainte unul la altul. La un moment dat, recunoaște fiecare pentru sine că ceva nu e în regulă sau poate că ceva nu a fost niciodată în regulă, iar aflarea în taverna cu mușterii amețiți de băutură face parte, cum s-a mai întâmplat de multe ori, din pierderea irecuperabilă a timpului.

Fără învinuiri, fără nicio supărare, stați totuși o oră împreună. Pe urmă, își amintește fiecare că are ceva grabnic de făcut. Te ridici și pleci, iar pe drum te gândești că nu se știe dacă va mai putea urma o altă întâlnire la bere și mici cu acest prieten… Nu pentru că, din nou, ți-ai da mai multă dreptate, ci pentru că nu prea mai ai timp și nici dorință pentru asemenea întâlniri.

Acasă fiind, te gândești la prietenii pe care ți i-ai făcut toată viața și râzi amintindu-ți spusa unui alt om înțelept, care zicea că uneori, când ești bătrân și sărac precum ai fost mai totdeauna, prietenii de o viață își amintesc uneori de tine și se întreabă: „Bre, da acela oare mai trăiește?”.