Evadarea în Europa

A trecut și „ziua victoriei” moldovenilor asupra nemților și baloanele s-au dezumflat. Dar aerul stătut, extirpat din ele, mai face furtuni în spațiul comunicării. Lumea a văzut un Putin îmbătrânit și bolnav, cu picioarele învelite în pătură (la parada militară, simbol al organismului războinic viguros!), mai însingurat ca niciodată. Un dictator à la Toamna patriarhului, în faza terminală. Despre mica isterie de la Chișinău nu are rost să vorbim prea mult, dar un amănunt trebuie reținut. Interzicerea simbolurilor și-a avut efectul, cei care au purtat panglica bicoloră au făcut-o dintr-un gest de sfidare-disperare, uneori cu elemente de clovnerie/ bufonadă, dar nu au fost prezente celelalte semne ale agresiunii ruse în Ucraina. În schimb, am trecut cu toții în revistă armata pe care va miza Kremlinul atunci când (= dacă) frontul va ajunge la Nistru.

Poate că am vrea noi să nu ne legăm de război, dar contează ce intenții are el, războiul, în legătură cu noi. Nu îi vom provoca pe transnistreni, avem o înțelegere cu ei de neamestec reciproc (ați sesizat ironia?), nici ucrainenilor nu le trebuie acest lucru (la câte mai au ei de îndurat, la ce le-ar trebui încă un focar?). În fine, nici transnistrenii înșiși nu vor complicații, de vreme ce o duc ca în sânul lui Dumnezeu, făcând, ziceam, contrabandă cu ucrainenii, afaceri cu moldovenii, tolerați de europeni și favorizați de guvernările de la Chișinău, toate câte au fost.

Toate astea însă nu înseamnă nimic dacă patronii lor de la Moscova doresc să folosească capul de pod care este Transnistria, fie în scopuri strategice, de cucerire a Europei și lumii, fie doar tactice, de provocări în scopul menținerii focului mocnind al războiului în vatra de la Nistru. Transnistria împreună cu Moldova, la pachet, deoarece enclava din stânga Nistrului a existat doar ca butuc la picioarele Moldovei visătoare de libertate. Poate că, atunci când vor considera necesar, rușii vor recunoaște mai întâi „independența”, apoi, anexând Transnistria la Rusia, vor înghiți și Moldova în „zona sa de protecție”. Fără să-i întrebe pe moldoveni sau transnistreni. Or războiul din 2014 nu l-a solicitat populația din regiunile Donețk și Luhansk, ci oamenii Moscovei, locuitorii regiunii fiind nevoiți să se supună ori să evadeze din zonă.

Războiul le acutizează pe toate și, fără să ne gândim prea mult, folosim limbajul anturajului războinic. Evadarea e din acest registru. Evadarea, ca salvare (din infern, din închisoare sau din armata străină, ca Apostol Bologa din romanul lui Rebreanu), ca soluție extremă. Nu e de mirare că și ucrainenii și-au propus acest scop prioritar și strategic în plină operațiune militară: evadarea în Europa, în UE, de vreme ce umbrela NATO le-a fost interzisă. Prin apărarea militară înverșunată, ucrainenii își caută calea de salvare în lumea civilizată.

Nu e de mirare că moldovenii au depus, ca și georgienii, dosare pentru integrarea europeană deplină întru salvare. Simplu spus, mesajul era acesta: despre nuanțe vom vorbi altă dată, acum trebuie să ne salvăm ființa însăși. Având în vedere contextul și pericolul real de a mirosi praful pe pușcă și a ne pomeni la mila agresorului, orice deviere de la direcția strategică salvatoare trebuie tratată nu doar cu suspiciune, ci și cu dispreț. Nu mai este loc de capricii, elefanții monstruoși ai lui Hannibal sunt la porțile cetății.

Pe de altă parte, fără implicarea fiecăruia dintre noi, în context războinic (anticipat de pandemie, de criza energetică și implicit economică), ascensiunea RM în UE e atât de rapidă și cumva surprinzătoare, încât ni se pare că toate decurg de la sine, fără niciun efort. Or planul strategic, susținerea masivă din partea partenerilor de dezvoltare, sprijinul cald și convingător al europarlamentarilor români (în primul rând al celor români, o manifestare excepțională de fraternitate!), vizitele înalților demnitari din toată lumea – toate  astea nu sunt lucruri făcute din inerție. Trebuie să meriți această atitudine, trebuie să depui efort ca să-i convingi pe parteneri.

În condițiile acestui război de supraviețuire, tactica aleasă pare a fi cea mai viabilă. Și dacă tot vorbim în termeni militari: e o ofensivă masivă, pe toate fronturile, pentru cucerirea redutelor europene. Și atacul este atât de vertiginos, încât asta îi derutează nu doar pe oponenți, ci și pe adepți, surprinzând și propriile dispozitive. E o avansare în forță de felul celora când avangarda înaintează atât de rapid, încât infrastructura auxiliară nu reușește să țină pasul. Există și un pericol în aceste cazuri, deoarece forțele de avangardă pot să rămână fără susținere, fără muniții și fără alimentarea necesară.

În aceste condiții cu totul speciale, ar trebui să punem umărul cu toții. Nu să pună (cineva, de la guvern și alte instituții de stat, la tot poporul), ci să punem. Fiecare la locul lui.