„Nu vrem ca lumea să iasă plângând din sală – acest Requiem e o pledoarie pentru pace”

Interviu cu scriitorul Dumitru Crudu, inițiator al proiectului Requiem pentru Bucea/Реквієм за Бучею (concept și regie: Mihai Fusu și Luminița Țâcu)

– Spune-mi, te rog, Dumitru Crudu, prin ce e valoroasă poezia care va răsuna pe scena Teatrului Național „Mihai Eminescu” la 9 mai, în cadrul proiectului Requiem pentru Bucea/Реквієм за Бучею?

– Pentru spectacolul care se va juca pe 9 mai la TNME am selectat cele mai bune poeme care s-au scris după 24 februarie 2022, poeme vizând războiul din Ucraina. O mare parte sunt ale poeților ucraineni, traduse chiar de mine sau de colegii mei Cristina Dicusar și Alexandru Popescu de la Atelierul „Vlad Ioviță” din Chișinău. Sunt incluse în program și poeme ce aparțin poeților din Republica Moldova și România. Nu m-am condus după numele autorului. În spectacol vor răsuna poeziile multor poeți încă nedebutați sau proaspăt debutați. Nu faima poetului contează, ci valoarea poemelor. Dintre cei consacrați îi menționez pe Nicolae Popa sau Moni Stănilă, am selectat poeme tulburătoare ale lor. Surpriza a fost să descopăr că la tema războiului poeții tineri au scris mai mult decât poeții consacrați. Poeții faimoși evită să scrie. Prin ce ar fi valoroase aceste poezii? În primul rând, nu-s poeme ideologice sau propagandistice, cum erau altădată cele despre cel de-al Doilea Război Mondial. Sunt poeme ale unor tragedii personale. Toți poeții pun accentul pe drama individuală, și nu pe cea colectivă, neapărat. Neliniștea și speranța fac casă comună în aceste poeme. Poeții ucraineni, unii dintre care au luat arma în mână și luptă pe front, și-au transformat poeziile în niște mărturii despre aceste vremuri sinistre. Inamicul poeților este uitarea și indiferența.

– Acest Requiem va avea un impact emoțional puternic?

Cred că va fi cel mai emoționant spectacol din ultima vreme. Sunt niște poezii despre un război al cărui final nu-l cunoaștem. De asta, și finalurile lor sunt deschise, iar emoția e cu atât mai mare. Nu vrem ca lumea să iasă plângând din sală, dar să plece cu gândul că și noi putem face ceva ca să readucem pacea în lume.

– Legătura ta de sânge cu ucrainenii și-a spus cuvântul când ai inițiat acest proiect?

– Da, bunica din partea mamei mele, bunica Anica, a fost ucraineancă. Era bunica mea iubită. Ea m-a crescut. Acum îmi pare rău că nu am învățat în copilărie limba ei. Ea încercase să mă învețe, dar eu nu prea aveam chef pentru asta. În familia mea tata impunea regulile și el decisese că noi toți trebuie să vorbim doar în română. Așa că și bunica mea ucraineancă îmi spunea povești în română. După 2014, am încercat să învăț ucraineană. Acum o învăț traducând poeziile poeților ucraineni. E o limbă foarte grea și foarte frumoasă și nu seamănă deloc cu rusa. Încerc să fiu solidar cu Ucraina învățând ucraineana și traducând poeți ucraineni. Participând la pichetări ale Ambasadei Rusiei sau făcând alte și alte acțiuni, cum ar fi editarea a două numere ale revistei „Timpul din România”, consacrate Ucrainei. Mai vreau să editez și o antologie a poeziei despre războiul din Ucraina.

– Veți căuta și alte scene pentru Requiem?

Sper ca acest spectacol să se joace în toată Republica Moldova. Poate, și peste hotarele ei.

– Ai gânduri de emigrare în caz dacă vin rachetele peste noi?

Nu, deocamdată nu mă gândesc la asta. Nu mă gândesc la emigrare. Voi lua o decizie în acest sens după ce vor cădea primele bombe. NU aș vrea însă să plec. Pe de altă parte, eu nu am făcut armată, am fentat recrutarea în armata sovietică și nu știu să trag cu arma. Nu am tras niciodată. Vreau însă să rămân și să fac voluntariat, dacă vom fi atacați. Pericolul există. Există și frica. Numai învingându-ne frica, putem fi liberi. Asta am înțeles eu și asta vreau și eu să fac. Să-mi înving frica pentru a fi liber. Victoria va fi a noastră, de asta sunt sigur.