Florile de liliac ale Anei Barbu

Cu siguranță, Ana Barbu a fost cea mai originală și mai frumoasă femeie de pe scena muzicii populare de la noi din, cel puțin, primul deceniu al acestui secol. Originală prin a șoca cuprinzând cu vocea ei cântece de muzică populară în registrul acut de coloratură și coborând până la cele grave, în romanțe românești sau rusești, ori, parcurgând lejer muzica ușoară, să dea lovitura prin vigoarea penetrantă a coardelor ei vocale în bijuterii clasice din repertoriul internațional.

În plus (sau chiar la locul ei), avea și o frumusețe de netăgăduit. De pe afișe sau coperta CD-urilor, sau din înregistrări ale emisiunilor TV te privesc niște ochi verzi imenși, în contrast cu părul de brunetă accentuată, un chip sculptat perfect în arcul sprâncenelor, în senzualitatea buzelor (al căror contur se regăsește în zâmbetul larg de vedetă al fiicei ei, Natalia Barbu), în statura înaltă ce-i accentuează aerul de demnitate și eleganță din aparițiile ei scenice.

Da, este cea care exclamă „L’amour!” (și o face de trei ori!), în Habanera lui Carmen de Bizet, sau e expresia feminității însăși, a multiplelor ei culori din cântecele populare (cât face doar acest „Arde inimioara-n mine”), sau cea care, după ce a făcut furori în muzica ușoară cu „Florile de liliac” ale regretatului Anatol Dumitraș, invocă în plină voce, dezlănțuită și generoasă, „Primul sărut” („Dar tot mi-e dor de-o primăvară/ Și de-un sărut ca prima oară”, e cântul ei de eternă îndrăgostită). În intensitatea sentimentală și în generozitatea ambitusului ei remarcabil, ea a putut îmbrățișa un repertoriu extins și divers, în care a existat mereu o coardă sensibilă – una a iubirii, bineînțeles –, atinsă delicat sau aprig, așa cum e viața însăși.

După mai mulți ani de discretă solistă a Orchestrei de muzică populară „Mugurel”, Ana Barbu apare surprinzător în prim-plan, lansează CD-uri, răspunde solicitărilor pentru emisiuni TV și interviuri, e voluptoasă, e sensibilă, e demnă, e rafinată și are stilul și seducția personalității ei inconfundabile (remarcabil alta decât a Nataliei). O explozie tardiva dar adevărată, venită, se pare, într-o directă legătură și asociere cu ascensiunea fulminantă a fiicei ei, o spectaculoasă VIP a muzicii ușoare de la noi și din România, cu picioarele lungi până la gât și de o dezinvoltură scenică și vocală uluitoare, care fiică a stimulat interesul brusc și pentru mama sa. Apoi, moartea Anei la numai 55 de ani, prematură și imprevizibilă, după o cumplită paralizie musculară, suferința ei și discreția cu care s-a retras din scenă și din viața publică i-au imprimat o aură post-mortem de talent și destin deosebit, care nu a fost descoperit și gustat din plin la timpul când a fost în plină floare.

Plecată în misiuni materne

Înzestrarea cu mai multe daruri nu i-a netezit însă întotdeauna drumul vieții, în fața provocărilor destinului apărând, mai degrabă, o ființă fragilă (sau, poate, de o modestie nativă?), gata mai curând să se resemneze decât să se facă luptătoare.

Încă din clasa a treia a școlii din satul său natal, Temeleuți, r-l Florești, devine vedeta scenei locale (iată și un amuzant cântec de debut: „Hop, lele, hop”), e admisă la 16 ani (în loc de vârsta obligatorie de 18 ani) la Colegiul de Muzică din Bălți, catedra canto academic, dar se naște Natalia, în prima ei căsătorie pasageră, și astfel vede închis drumul la facultate, fără să mai spere să devină cântăreață de operă, așa cum și-a dorit.

Își câștigă existența la Chișinău, în Capela corală „Doina”, dar pleacă fără regrete în provincie, la Camenca, unde un salariu la o casă de cultură și umbrela protectoare a bărbatului, de care își leagă destinul pentru o viață, îi asigură siguranța în sânul noii sale familii. Nici premiile I la Concursul „Cântați cu noi” din capitală nu o conving să-și schimbe locația, pentru că Vasile Barbu, soțul ei și muzicantul care umple casa cu țambaluri, trompete, contrabas, clape și tobă, îi oferă Anei „universul” aflat în gestiunea lui: orchestre de muzică populară din Râbnița, Rezina, Camenca, echipe pentru petreceri private în restaurante zgomotoase, în care glasul profund al Anei scoate din minți petrecăreții anilor ’80.

„Cântam în cele mai diferite genuri, de la jazz la rock, împreună cu un grup de muzicanți excelenți, aproape toți evrei, care, atunci când cântam în idiș, îmi spuneau: „Tu ești de-a noastră”*.

Doar războiul din Transnistria, odată cu agresiunea rușilor, împinge familia Barbu să se refugieze la Chișinău, unde Anei i se deschide o nouă perspectivă: autoritatea artistică de la acea oră, Serghei Lunchevici, o angajează solistă, după o singură probă, în Orchestra „Fluieraș”; are pentru ea doar o singură observație: „Unui asemenea chip nu i se potrivesc opincile” (cu care Ana se costumase pentru concurs).

Resemnarea ei tacită timp de 17 ani (!) în formațiile de amatori din Râbnița, fiind mulțumită de familia ei (între timp, apare și fiica Irina), de câștigul ei, de aplauzele aceluiași spectator, care o solicită și o bisează cu fidelitatea orgoliului de a fi singurul ce deține avantajul să o admire – toate acestea te trimit cu gândul la femeia mai puțin ambițioasă, care își lasă viața ei, vocația ei de artistă „în grija bărbatului”. Un gen de terapie feminină a obstacolelor și o soluție de a fi ea, Ana Barbu, și prin meseria soțului, în încercarea de supraviețuire.

Ana mărturisea, peste mai mulți ani, că la „Fluieraș” „eram printre favoritele lui (ale lui Serghei Lunchevici – n. a.): îi plăcea vocea, timbrul, caracterul meu”. Vocea și timbrul – cu siguranță, caracterul?… „Având așa talent, era foarte modestă, subțirică și cuminte”, constata un ziar al timpului, ceea ce ne dă de înțeles că până a ajunge în casta de prim-plan a soliștilor mai e, pentru Ana, o cale lungă. Pentru mai mulți ani înainte, chiar și după transferul ei în Orchestra „Mugurel” a lui Ion Dascăl, ea e doar una dintre soliste, e la fel de bună, dar și la fel de „cuminte” pentru a nu dezvălui încă în toată splendoarea frumusețea talentului ei.

O întârziere premeditată, cauzată de alte priorități? O lipsă de tupeu, de ambiție, fără de care un artist riscă să rămână mereu în umbră? Ana Barbu avea misterul ei, unul, presupun, ascuns în sentimentul ei matern de a cultiva, a ocroti, a pregăti și a lansa spectacolul alter ego ei – al Nataliei Barbu, fiica ei de top, vocea în vogă a muzicii ușoare (iar în ultimul timp, și a muzicii populare) și personajul fascinant al scenei care, după un succes răsunător la concursul de la Mamaia și prestația la Eurovision, intră degajat în circuitul showbiz-ului românesc. Dar mai e și fiica Irina, pentru care regretă că, la vocea și capacitatea ei, nu a convins-o să îmbrățișeze cariera de cântăreață de operă (iarăși, aceeași ratată șansă a cântăreței de operă…) și face în SUA, unde s-a căsătorit, muzică stil country. Plecată în misiuni materne, Ana pare să fi uitat de sine; sau, poate, firea ei (timidă?) care o făcea, încă în copilărie, să se ascundă în porumbul înalt din fundul grădinii pentru a se imagina, cu voce tare, că este Sofia Rotaru sau Alla Pugaciova, poate acest fel de a fi i-au întârziat flacăra vie a speranțelor ei mocnind doar ca o mare promisiune.

„Dragoste, îmi ești pe plac”

Dar va sosi, în sfârșit, și clipa astrală a Anei Barbu. Câmpul ei de flori (și nu numai al hitului „Flori de liliac”), spectacolul ei vocal, de repertoriu, de temperament, de sensibilitate, la fel și de imagine a unei femei în toată frumusețea ei împlinită, a intrigat la fel cum poate fascina un suspans îndelung, după care brusc se ridică cortina. Solista „Mugurel”-ului, dar și a Orchestrei „Plai moldovenesc” a MAI (aceleași griji și aceleași nevoi existențiale dintotdeauna!), țâșnește spontan în toate culorile și devine, de la un punct, artista învăpăiată și surprinzător de tonică ce-și trăiește în toate registrele reveria propriei sale descoperiri.

În muzica populară, ea vrea să prindă gustul vieții, al veseliei, al jocului, al nunților, al sărbătorilor satului (o parte sunt chiar cântece compuse de ea: „Azi e hram în sat la mine”, „Ca la zi de sărbătoare”, „Să trăiască omul bun”, „Să jucăm cu veselie” etc.), în care se simte moldoveancă în elementul ei care-și trăiește din plin (favorizată și de minunatele aranjamente orchestrale ale lui Corneliu Botgros) sentimentul vital al bucuriei vieții. „Uite așa lumea mă știe/Unde-s eu e veselie”, cântă Ana în „Trandafir roșu-nflorit”, împreună cu „Lăutarii” lui Nicolae Botgros, și s-ar putea să fie așa cum spune ea, chiar dacă povestea și frumusețea volatilă a „trandafirului” e ceva mai tristă decât a cântecului. O știe și ea atunci când intuiția feminină o face să se confeseze, într-un interviu, invocând bucuria neprețuită a momentului: „E o sărbătoare să trăiești o nouă zi, să vezi cum răsare soarele, cum se coc cireșele, cum zumzăie albinele în floare de salcâm sau cum, toamna, răsună satele de chiotele nunților”.

La vocea Anei, puternică și consistentă, având un ambitus ce cuprinde și acutele din registrul Mariei Ciobanu, și sonurile grave ale romanței, cu paradigma Ioanei Radu, ea poate trăi și trăiește din plin, în cântecele ei, această viață. Ce sunt acestea dacă nu explozii pasionale, efluvii de emoție, ori exaltări materne de dragoste și dor, ori amintiri impregnate de tristețe, ori reverii sentimentale? Cântecul ei popular, la fel și romanța, ori, mai nou, cel în genul „ușor” (curaj scenic și repertorial deblocat de succesul Nataliei?) au, de cele mai multe ori, inspirația unui vis împlinit: de a iubi și a fi iubită.

Fie că sunt scrise de Ana sau de diferiți autori (printre ei, Ion Dascăl, Gheorghe Banariuc, Constantin Baranovschi), ele poartă temperamentul ei, au farmecul și sensibilitatea acelei specii de artiști, a căror expresie nu minte niciodată. Uneori e prea sobră, chiar rezervată în ținuta scenică (că e „timidă” scenic, zic unii, cei cu bârfa „entre nous”), dar de ce s-ar consuma în gesturi, dacă miza Anei este vocea: o auzim, fluentă, în melismatica bogată, dar bine dozată („Geaba, lună, ai lumină” sau „Arde inimioara-n mine”, cântă Ana, și o credem!), în tonul discret al dorului de copii („Omul ca pomul”) sau în acea voluptate feminină cu care numai ea poate să cânte „Dragoste, îmi ești pe plac” (aici sunt versurile ei, pe care, cu intermitențe, le mai comite).

Chiar și atunci când e pe fir cu „Asta-i viața, am îmbătrânit”, camera de luat vederi a unui post TV de la Galați o ia de sus în jos și de jos în sus și peste tot ai ce și pe cine admira: și cerceii galbeni aleși cu gust, și ia brodată în culori pastelate, și cântecul, și pe cea care cântă, femeia care niciodată nu poate îmbătrâni.

Dragostea, personajul ei etern îndrăgostit nu se dezminte nici în muzica ușoară, chiar dacă Ana Barbu nu pretinde, la vârsta ei înaintând spre 50 de ani, decât la o nișă liberă pe această scenă (și nici în anonimat nu mai vrea să rămână din moment ce scoate CD-ul cu titlul emblematic „Flori de liliac”). Pur și simplu, așa cum zice cântecul ei: „Și-oi cânta dragostea câte zile-oi mai avea” (muzică și versuri Vali Boghean) și o va face cu distincția grațioasă a femeii, deopotrivă senzuală și delicată, care ne dezvăluie și sursa longevității ei juvenile: „Ce frumoasă-i dragostea când te iubește badea” (muzică și versuri Ana Barbu). Așa-i cântecul și tot așa-i viața ei alături de Vasile Barbu, omul cu care, zice ea, „am mers mereu sub aceeași umbrelă”, managerul și impresarul ei, bărbatul, alături de care, cu toate intemperiile și întârzierile, a înflorit „floarea de liliac” a Anei Barbu.

„E ușor să fii soțul unei femei frumoase. Știi că e frumoasă și e a ta, poate că au vrut-o și alții, dar e a mea!” – Vasile Barbu își dezgolește posesiv sentimentele chiar și după dispariția Anei, vorbește, în același interviu, despre fericirea acestei căsnicii, în care „Ana m-a făcut să mă simt bărbat: când ai o persoană pe care o iubești, care este totul pentru tine, trăiești pentru ea”. Doar că fericirea e un miraj care se topește odată cu realitatea cruntă ce o răpește – lui, pe „Aneta”, și scenei, pe artista Ana Barbu. Ultima, dramatica ei apariție în decembrie 2014, la un concert de la Filarmonică, sfârșește cu un gest disperat al ei de cânt de adio, după care se prăbușește, în culise, doborâtă de o agresiune paralitică, în brațele celuia care o iubea și a iubit-o întotdeauna.

Un vis și un destin se întâlnesc mai rar în viață

Dar mai întâi se va produce triumful Anei în partide clasice (apare și un CD, cu titlul vieții ei, „Pe aripi de iubire”); iat-o, în toată amploarea și tentele vocii ei, în aria Laurettei din „Gianni Schicchi” de Puccini, în Adagio în g moll de Albinoni reconfigurat în „Umbra dragostei”, la fel și în cocheta „La paloma” sau, cu nerv și „draci”, în Habanera lui Carmen de Bizet, sau, în registru de soprană dramatică ce-ți dă frisoane, în „Ave Maria” de Bach–Gounod (mai există și înregistrări din concerte în varianta duo Ana – Natalia Barbu a acestei bijuterii, în cheia dezlănțuită și degajată a fiicei, și una sobră, interiorizată, a mamei). O voce acoperind total frumusețea muzicii cu fervoarea sentimentală și voluptatea propriei sale frumuseți. Și o destăinuire: „Din tot ce am cântat, cel mai mult îmi place opera”. Un vis și un destin se întâlnesc mai rar în viață.

Ana Barbu a avut, oricum, împlinirile ei, fructul cules și dăruit spectatorilor săi împreună cu Orchestra „Mugurel” și bogatele orchestrații ale lui Ion Dascăl, în cântecul popular, sau, cu pianul lui acompaniator și atent, în romanțe; a avut bucuria celor două fete ale ei, a succesului Nataliei (ce-i seamănă la chip, dar e o altă Ana Barbu); și constant, de-a lungul timpului, a avut privilegiul de a fi femeia iubită cu dăruirea ce vine parcă din lumea poveștilor romanțioase cu zâne. Scena și iubirea, iubirea fiind materie muzicală de inspirație pentru scenă. Într-adevăr, iubești – exiști. Esențial pentru o viață de artistă ca să exclame, cu puterea și convingerea întregii sale ființe, că „Nu am, moarte, cu tine nimic”. (Doar regretatul Valentin Dânga și sintetizatorul-orchestră al său putea să facă din intenția unui cântec și versul lui Grigore Vieru un imn de respirație cosmică dedicat vieții.)

„Visez adesea că întârzii la concert”, citez din unul dintre interviurile Anei. Transpare subconștientul ei șoptindu-i că a întârziat prea mult la Râbnița, că escapadele private i-au furat, poate, din timpul unui alt viitor, că a întârziat prea mult în sacrificiul ei de mamă, de familistă devotată, întârziind, până la urmă, și marele spectacol al artistei Ana Barbu. Providența a hotărât însă altfel: a luat-o grăbit dintre noi, pentru ca nici anii senectuții ce urmau să vină, nici loviturile imprevizibile ale vieții, uneori în reluare ciclică, nici vreo altă împrejurare/întârziere a destinului să nu-i altereze vocea și frumusețea. A ei și a cântecului ei.

* * *

* În text sunt folosite citate din ziare și reviste apărute la Chișinău, din interviul subsemnatei cu Vasile Barbu, căruia îi mulțumesc pe această cale pentru numeroasele CD-uri, DVD-uri și înregistrări de concerte și emisiuni TV pe care mi le-a pus la dispoziție.