Supărarea la moldoveni

Despre supărările la moldoveni circulă bancuri, neamul nostru fiind unul supărăcios, cu mare ținere de minte și neiertare. Certurile dintre frați și surori, verișori și verișoare, vecini și vecine sunt ceva obișnuit și se întâmplă, deseori, din cauza unor motive neînsemnate.

Istoriile cu „nu mi-a dat pomană la mort”, „nu m-a legat la nuntă ca pe un oaspete de onoare”, „s-a uitat chiorâș”, „a mutat hatul cu câțiva centimetri” ș.a. se transmit în tot satul, iar, dacă este nevoie, și în localități mai îndepărtate, unde locuiesc alte rude, prieteni, cunoscuți. De ce? Ca să se știe ce om de nimic este cutare, cât de prefăcut și de nesimțit poate fi, chiar dacă lasă impresia de om așezat, la locul lui.

Omul află uneori cât de rău este de la altcineva, un răuvoitor care vrea numaidecât să-i transmită, cu anumite înflorituri, ce a zis pe undeva, să zicem la vreo petrecere, frate-său, soră-sa, un vecin, un prieten sau altcineva dintre apropiați. Pe fața celui care transmite „informația utilă” se poate citi mai întotdeauna satisfacția, iar dacă cel care îl ascultă îl și crede, înseamnă că lucrătura a fost bine făcută.

Există și cazuri când cei care au stat și au crescut la o măsuță nu pot împărți bruma de agoniseală rămasă de la părinți. „Lăicerul de la mama”, „războiul” din casa mare, un covor de lână înflorat ce acoperă un întreg perete, o icoană mai veche rămasă de la bunei sau străbunei etc. devin obiecte ale discordiei, prilej de sfădălaie cum nu s-a mai văzut. Aceste lucruri sunt o amintire sfântă pentru fiecare și este firesc să lupți, ca să-ți rămână măcar ceva din patrimoniul familial.

Pentru o cotă de pământ, pentru casa părintească pe care nu puteau să o moștenească toți, în numele „dreptății și adevărului”, unii nu se pot astâmpăra toată viața, țin supărare și se războiesc cu „dușmanul”, îmbătrânind în răutate și prostie. Când își dau seama că timpul s-a scurs, că e târziu și nu mai poate fi nimic întors înapoi, caută iertare și împăcare, își sacrifică orgoliul, pentru că n-a rămas mult timp și vine călătoria cea mare prin tot universul. Iar Domnul are totul însemnat în catastif și nu ți-ar sta bine să ajungi într-un cazan cu smoală fierbinte, cu drăcușori harnici împrejur punând pe foc și având grijă să-ți asigure… confortul.

Teama de chinuri veșnice le înmoaie inima multora din cei certați, aceasta însemnând totuși că tot de pielea lor se îngrijesc. Nu e rău să fie măcar așa, că tot mai bună este o împăcare decât o neînțelegere de durată sau o dezbinare stabilită pentru totdeauna.

Cu toate acestea, se mai întâmplă uneori ca frate cu frate să nu se mai ierte nici chiar în ultimul ceas, să li se cătrănească sufletul atât de mult încât să nu-și mai vorbească toată viața. Un salut spus printre dinți de ochii lumii, o strângere de mână ca între două statui este tot ce se mai poate întâmpla între ei cât fac umbră pământului.

Și, pentru că vă vorbeam la început de cazuri anecdotice cu unii certați, am să vă spun, la urmă, unul. Un consătean îl întreabă, cică, pe altul ce rău i-a făcut fratele său de nu-i mai îngăduie să-i calce în ogradă și nici el nu se mai duce de ani buni la casa acestuia, să se vadă ca frații. „Să-ți spun drept, nici nu mai țin minte ce rău mi-a făcut fratele cela al meu, nici nu-s sigur dacă mi-a făcut vreun rău, dar nu-l mai iert niciodată…”, a fost răspunsul.

În ajunul sărbătorilor de Paști și Paștelui Blajinilor m-am gândit că un alt subiect nu putea fi mai potrivit pentru această rubrică.