Lecția lui Ionesco

Legile sunt universale. Scripturile nu își pierd esența nici în traduceri. Toate relele încep de la lecturi. În mintea unui semidoct ideile complicate produc furtuni cu consecințe catastrofale. Și dacă el (mai) începe să și dea lecții, esența legilor și a scripturilor se tulbură până la mixturile toxice (și) detonatoare. Calculele din mintea gânditorilor perverși conduc la crime împotriva omului și a oamenilor. „Aritmetica duce la filologie și filologia duce la crimă.”

Citatul de mai sus e din Lecția lui Ionesco. Mi se pare imperativ necesar ca teatrul care îi poartă numele să revină intermitent la estetica acestuia, cu atât mai necesară, cu cât absurdul se simte la el acasă într-o lume în care legătura dintre cauză și efect e slabă sau lipsește cu desăvârșire. Lume a confruntărilor violente și a distrugerilor care nu pot fi reflectate altfel, decât printr-o estetică avangardistă (d.e., pe vreun panou precum Guernica lui Picasso).

Reluarea, cu un ansamblu actoricesc înnoit pe două treimi, a spectacolului după Lecția la Teatrul „Eugène Ionesco” era o surpriză așteptată, ca să apelez la un banal oximoron. Vitalie Drucec re-montează piesa, desemnându-l în rolul principal pe același Gheorghe Pietraru, actorul poate cel mai dedicat din trupa ionesciană. O execuție de maestru, asistat disciplinat și expresiv de Natalia Prodan și Valeria Garțan, într-un ritm ascendent bine moderat, conform indicației lui Ionescu: mai întâi un bătrân ramolit, timid și bâlbâit, ca să avem în final un tiran feroce, consecvent, necruțător și încrezut în sine.

Legătură cu realitatea și aluziile sunt mai mult decât transparente. Primul referent e chiar prototipul cunoscut, azi probabil cel mai blamat personaj politic al lumii. Or și acesta, inițial un băiat de mingi și executor trivial, cu un univers interior limitat (și amator de cântece ale pușcăriașilor necrofili: „нравится – не нравится, терпи, моя красавица”), ajunge nu doar să conducă un imperiu, ci și să dea lecții vecinilor.

Lipsa legăturii dintre cauză/ motivație și efect se numea, în latină, non sequitur (adică: fie adevărată, fie falsă, concluzia nu decurge din premisă). Aritmia muzicii lui Marian Stârcea, ca și schimbările de decor ale Tatianei Popescu (performanța absolută e transformarea succesivă a mesei de bucătărie în bancă școlară, în tribună a discursurilor demagogice și în răstignire-eșafod) sublimează perfect rupturile i-logice. Or lipsa legăturilor logice (care generează absurdul) înseamnă lipsa memoriei, în ultimă instanță. Apropo, mitul nostru cu zidul mereu neisprăvit, mereu reluat de la capăt, e și parabolă a lipsei memoriei culturale, solicitând, în consecință, victime. Cel lipsit de memorie construiește propriile silogisme „autohtone”, pe care noi le numim false (și ironizăm, adesea, pentru lipsa raționamentului), dar ele sunt criminale în esență.

Bine echilibrat și proporționat, ansamblul actoricesc (trei generații de actori, fiecare cu stilul timpului său) se manifestă într-o dizarmonie bine controlată. Profesorul e mentorul absolut. Guru. Menajera Mary (un joc pe muchie, între loialitate și dominație autoritară, al Nataliei Prodan) este un soi de Sancho Pansa, realist și teluric. Cea care temperează (pentru a-l proteja, fiind model perfect de fidelitate, după cum va constata și Eleva) și canalizează discret, spre crima programată, excesele stăpânului, conformându-se senin și asistându-i docil ororile, ca să întâmpine apoi cu zâmbet următoarea victimă. Imagine substanțializată a poporului care acceptă, comentează, justifică public și susține crimele tiranului. „Eleva” Valeria Garțan (care, în Regele Lear, mi se păruse strivită de autoritatea monștrilor sacri de la TEI, dar care s-a desfășat lejer în Peter Pen) a fost la înălțimea ansamblului, nelăsându-se intimidată de un mare actor, precum Gheorghe Pietraru. Bunul-preabunul Pietraru, jucând soft o monstruozitate hard.

Este o „lecție de inițiere”, un act sacru (absurdul și absolutul sunt același lucru, spunea cineva): eleva, la început, este un neofit, profesorul este maestrul, iar în final, precum în cazul oricărei inițieri absolute/ sacrosancte, candida novice, ajunsă la faza probelor inițiatice, trece testul sângelui. Se transfigurează. A, că moare, deh, e riscul meseriei. Or (o spun ca să înțelegeți că și în viață nu e altfel) cam așa văd transfigurarea lumii (după propriul chip și asemănare) maeștrii conspiraționiști din școala lui Dughin-Putin.

Aluziile politice ar putea să pară forțate. Doar că ele derivă din didascalii: atunci când Menajera, după omor, îi leagă Profesorului o banderolă salvatoare, dramaturgul menționează: ar putea fi și o svastică. Or, de la această sugestie tranșantă și până la decizia regizorală de a desena jumătatea rusească a însemnului nazist (litera Z), cu care s-au proslăvit ocupanții ruși în Ucraina (și pe pare omuleții verzi o pregătesc pentru parada de 9 mai la Chișinău) nu e decât un pas…