Casa părintească

Ici îmi place loc de casă/Şi duşmanii nu mă lasă./Ici îmi place să trăiesc/Şi străinii mă gonesc.

(Din folclorul basarabean)

Am găsit în arhiva mea fotografia celor opt copii ai lui Neculai Negru, fratele bunicului, deportat în 1940 şi decedat într-o închisoare din Biysk, nu departe de Barnaul. Fotografia este făcută după întoarcerea soţiei lui, Ioana, şi a fiului mai mare, Caranfil, din lagărele de muncă din munţii Altai, aproape de hotarul URSS cu Mongolia. Fără să vrea, cei trei au parcurs, ce-i drept cu trenul şi separaţi, drumul Spătarului Milescu spre China.

Mama Ioana, cu rochie şi broboadă neagră, a fost aşezată de fotograf ca o cloşcă printre pui: toţi măricei, îmbrăcaţi frumos, formând în jurul ei un fel de gard bine împletit. Tamara şi Zamfira, aşezate pe scaune în faţă, o ţin strâns între ele pe mama, şi feţele tuturor exprimă ceva care te face să plângi, chiar dacă nu ştii încă de prin câte colţuri ale URSS-ului au fost aduşi acasă şi adunaţi în această fotografie.

Uitaseră limba română dinainte de ‘40 prin casele de copii unde au crescut. Mircea îşi uitase numele şi răspundea numai dacă-l chemai Mişa. Fetele mai mari, Maria şi Elizaveta (Veţica), au fost în rol de cloşte înainte de întoarcerea mamei, şi tot ele i-au ridicat Ioanei o căsuţă în curtea casei din Cahul, unde Maria era măritată. Am avut la vârsta copilăriei curiozitatea să întreb de ce se poartă în negru aproape toate femeile din sat, şi mai ales rudele celor deportaţi cu numele Negru. Am întrebat-o doar pe bunica Ana, şi ea cu broboadă neagră, şi mi-a motivat că au fost ridicaţi. Eu nu înțelegeam acest cuvânt decât în sensul literal. Dar, printre cele mai vechi amintiri, mă văd la poartă, aşteptând să vină la noi aceşti ridicaţi, după ce li se dăduse voie să se întoarcă în Moldova.

Într-o zi de Paşti, rudele ne-au anunţat că Ioana lui Neculai Negru şi câţiva din copiii ei vor să-şi revadă casa, care se afla alături de a bunicii Ana şi nu departe de casa noastră nouă. Ce-i de făcut? Că vor muri când vor vedea ce a rămas din casa lor! După ce-i luaseră în colhoz gardul, căpriorii, uşile, ferestrele, chiar şi bârna care ţinea acoperişul beciului – pereţii se înclinaseră gata să se prăvălească. În echer cu fosta casă, bucătăria se păstrase mai bine şi se aciuase în ea o bătrânică blajină cu ochi albaştri, Natalia, care aştepta să vină fiul ei Ionică s-o ia la oraş când va primi apartament. Pe toloaca din faţa casei dezgrădite era frumos – păşteau gâştele, mieii, copiii se jucau de-a ruşii şi nemţii, dar prin fostele odăi, peste tot se vedeau excremente, chiar dacă destul de multă urzică se urzise pe acolo.

Ce-i de făcut? M-au îmbrăcat frumos în rochia de Paşti, de mătase albă cu ghiocei, cu platcă şi poale cu mulţi creţi, şi m-au pus de strajă pe trunchiul cu rol de bancă de la poartă. Trebuia să le dau de ştire când o maşină albă va face colţul. Mamaia Ana să iasă repede şi să-şi întâmpine cumnata, s-o ghideze înspre casa noastră, ca să nu li se strice dispoziţia chiar deodată. Aşa am făcut: mă văd cu rochia albă fluturând în faţa acelei maşini albe, care totuşi nu s-a oprit.

Ei mi-au fluturat din mâini şi m-au ocolit, cum eram în mijlocul drumului, ca să treacă întâi spre casa lor. Mi s-a dus inima în călcâie, de parcă nu mi-aş fi îndeplinit misiunea. Am alergat după maşină şi i-am văzut coborând nerăbdători. Ioana, în faţa acelei case plină de rahaţi, a pus broboada neagră la gură şi plângea fără glas, iar copiii ei plângeau mai tare.

Am uitat ce au mai vorbit la masa de Paşti, dar ţin minte bine cum s-au comportat consătenii de pe uliţa noastră cu acea ocazie. Parcă-i văd apropiindu-se de poartă cu câte un miel tăiat în graba mare, jupuit şi atârnat pe o crăcană. Puneau mieii unul peste altul în portbagajul maşinii foştilor deportaţi și plecau tăcuţi şi înlăcrimaţi. Eu eram foarte sigură că aceşti oameni, în cel mai scurt timp, le vor ridica şi o casă nouă. Nu ştiam că este interzisă revenirea lor în sat.

Datorită scrierilor lui Constantin Negru, unul dintre copiii deportaţilor care a scăpat „neridicat”, cunoaşteţi, dragi cititori, soarta unei alte familii, a lui Andrei Negru din acelaşi sat. Fotografia lor înainte de deportare este inclusă în expoziţia de la Memorialul Sighet din România. Vă rog să reţineţi ce li s-a răspuns rudelor lui Andrei Negru, când şi-au revendicat casa: „Dar ce, voi aţi avut casă? Cum dovediţi asta?”. Ridicaţi cu soldaţi înarmaţi la ora 2-3 de noapte, desigur că nu mai luaseră decât ceva de-ale gurii…

Un alt Andrei Negru, din acelaşi sat, dar de pe altă uliţă, s-a tupilat într-o căsuţă mică de tot şi a încăput în sat, cu familia lui adusă din Altai. Îmi povestea cum a fost ridicat în al doilea val, cu tot cu medaliile câștigate de la ruși în al doilea război. Vorbeam cu el fără să-i spun că înregistrez pentru Literatura şi Arta, care inaugurase rubrica Glasuri din Infern. A auzit un zgomot produs de aparatul din buzunarul meu, când banda casetei trebuia întoarsă pe cealaltă parte. I-am explicat ce fac şi că a vorbit mai natural neştiind că este înregistrat. Ceea ce a urmat este incredibil. Badea Andrei a continuat să vorbească numai pentru a justifica deportările. Că partidul ştie mai bine ce face, că s-au mai comis greşeli, da vezi că totuşi le-au dat drumul acasă, că cine a fost gospodar aici, a fost gospodar şi acolo – toate acestea bolborosite cumva – ca să sune bine la gazetă.

Chiar în acele cumplite vremi hruşcioviste, în locul familiilor deportate şi-au ridicat case familii cu acelaşi nume. Negreştii au completat breşele dureroase de pe uliţa noastră, produse de regimul criminal comunist. Tinca, nepoata lui Neculai Negru de la prima soţie, şi-a pus temelia casei exact pe locul ruinelor despre care aţi citit mai sus, dar soţul i-a fost luat să-şi facă serviciul militar. Tocmai când rudele o ajutau să ridice casa, au venit cu buldozerul trimis de sovietul sătesc şi tovarăşul Dima i-a spus femeii că este interzisă construcţia de case în acest sat „fără perspectivă”. De ce nu are perspectivă? ne întrebam noi. Este un sat aşezat pe loc drept, nu ca satele vecine, care au în mijloc o râpă. Nu dau vina pe sate că li se despică pământul, ci pe regimul ţarist, care a permis defrișarea codrilor de netrecut ai Tigheciului, ca să vândă lemnul austriecilor sau, poate, altora – ştie mai bine doctorul în ştiinţe V. Tomuleţ.

Satul meu are însă un alt cusur: se mai numea „la răzeșie”, nu avea decât şcoală primară, grădiniţă şi magazin alimentar. Nu se alinia la şosea ca satele mai recente, şi nici soviet sătesc nu avea. Şi, fiind prea aproape de malul Prutului, are acces nu numai la Concertul în luncă (V. Alecsandri), ci şi la cel transmis de televiziunea română.

Cei întorşi din deportare, „reabilitaţi”, dar rămaşi în mijlocul drumului, cu toate că şi în Moldova, şi în Siberia îşi ridicaseră câte o casă, s-au ascuns în codrii de beton ai oraşelor. Unul dintre ei, Mircea, a decedat la începutul acestui an. Am telefonat ca să mai vorbim şi mi s-a răspuns că Mihail, care nu s-a numit niciodată Mircea, a murit. Desigur că, după exprimarea condoleanţelor, am cerut ceea ce mă interesează în legătură cu soarta deportaţilor. Fiul lui mi-a răspuns româneşte (deşi soţia lui Mircea este de altă naţionalitate) că nu are timp pentru poveşti din astea şi să nu fie deranjaţi. Nu simte că îmi este văr de-al doilea.

Dar despre veri care au toate cele șapte simţuri, dar le lipseşte simţul cel bun, cu altă ocazie.