A dispărut misterios, i-a întors sufletul pe dos… finalul-i dulce, prea frumos

„Să tot fie de atunci vreo 30 de ani, dar petrecerea ceea parcă a fost ieri. Eram la început de an şcolar. Învăţam ori în clasa a VIII, ori într-a IX, nu mai ţin minte. De Sfânta Marie cea Mică am mers cu părinţii şi sora mai mare la hram la bunica, care locuia într-un sat de lângă Cernăuţi. Sora avea 24 de ani, şi mama, care exercita în permanenţă presiuni asupra ei cu măritişul, a zis când am ieşit din casă: „Hai, poate îţi găsim un mire acolo şi facem nuntă în toamna aceasta”. Dar gândul mamei nu s-a împlinit. Cea care s-a bucurat de mare succes la Hora satului de pe stadion, am fost eu, nu sora.”

Aşa îşi începe povestea, scrisă pe 20 de pagini de caiet Camelia Dulghieru. Recunosc, nu-mi prea place să buchisesc caietele cu poveşti primite de la cititori. Prefer să scriu istoriile de viaţă după ce stau de vorbă cu eroii, care-şi deschid altfel sufletele, când stăm faţă în faţă, decât atunci când îşi exprimă gândurile în scris. Povestea Cameliei n-a fost greu de citit. E scrisă cu har de povestitor. Atât doar că e foarte lungă şi eu m-am văzut nevoită să concentrez textul.

A fost ca într-un vis frumos

Să vă povestesc acum ce-a fost mai departe. Camelia, care dansa grațios, devenise Regina Balului la acel Joc de hramul satului. Era o zgâtie de fată care dădea grație și lumină mișcărilor chiar și atunci când nu dansa. Cel mai chipeş flăcău a invitat-o la primul vals şi nu i-a mai dat drumul din mână toată seara. Priviri calde, vorbe frumoase şi înţelepte, strângeri de mână şi de mijloc.

Cine era prinţul şi cum îl chema, Camelia nu ştia. La spartul balului i-a spus: „Oameni aşa ca noi sunt născuţi ca să se iubească” şi a sărutat-o sălbatic. Fata, ameţită de fericire, l-a întrebat: „Cine eşti şi cum te cheamă?”. El, strângând-o la piept ca pentru ultima oară, i-a şoptit: „Dacă ne va fi scris să ne cunoaştem, destinul va avea grijă să ne mai întâlnim”, şi a dispărut.

„M-am uitat în jur, l-am căutat cu privirea. El – nicăieri. L-am aşteptat la poarta stadionului până ce toată lumea s-a risipit. În zadar. Nu mai ţin minte cum am ajuns la bunica. Eram de-a dreptul fascinată de farmecul acelei seri şi nu-l vedeam decât pe el în faţa ochilor. Toată noaptea m-am gândit numai la el. A doua zi am ieşit cu sora prin sat cu gând să-l întâlnesc, dar degeaba. M-am întors acasă cu inima plină de el. Acea seară mi-a răvăşit serios sufletul. Eram cuprinsă de o stare nostalgică, imposibil de redat prin cuvinte. Treceau zilele, anii şi eu tot aşteptam. Pe măsură ce timpul trecea, îmi plăcea tot mai mult să mă alin cu gândul că într-o zi destinul va face să ne întâlnim.”

Neştiind cum îl cheamă, i-a pus numele Dragoş

Camelia a terminat şcoala, facultatea şi continua să trăiască cu imaginaţia. De multe ori îşi imagina că îl are în faţă pe prinţ şi vorbea cu el despre câte în lună şi în stele. Neştiind cum îl cheamă, i-a pus şi un nume: Dragoş. Era un joc al inocenţei, care a ţinut ani în şir. Reîntâlnirea cu El devenise o dorinţă vie, obsedantă, care îi mistuia fiinţa.

Se întreba mereu: de ce Dumnezeu i-a scos darul în cale, dar nu a lăsat-o să se bucure de acest dar? De ce a dispărut atât de fulgerător în necunoscut? Odată i s-a părut că Dragoş a intrat într-o farmacie din Chişinău. Bucuroasă, s-a luat după acel bărbat. Se înşelase, nu era el. Altă dată, i s-a părut că stă la geamul vagonului în care călătorea şi ea. Şi de astă dată a fost doar o sclipire de speranţă. În gândurile şi în mintea ei continua să-şi împartă viaţa cu Dragoş şi respingea orice băiat care încerca s-o curteze.

Camelia se mărită

În cele din urmă soarta a fost cea care a decis. La 30 de ani, Camelia l-a întâlnit pe Ion, care avea ceva comun cu iubirea visurilor sale. S-au căsătorit. Lucrau amândoi la acelaşi spital şi viaţa de familie a început să curgă lin, într-o armonie aproape perfectă.

Locuiau într-o casă la marginea oraşului cu o ogradă curată, împrejmuită de un gard frumos. În dosul casei – o vie de toată frumuseţea îţi mângâia privirile. În acest cuibuşor construit parcă pentru două inimi care se iubesc, Camelia, care era o femeie cu imaginaţie bogată, se străduia să-i imprime vieţii de familie o traiectorie ţesută mereu cu surprize, născocind tot felul de situaţii.

Se străduia ca zilele să nu semene una cu alta. De exemplu, pentru a-i verifica soțului sentimentele, cumpăra singură câte un buchet de flori, însoţit de un bileţel „Te iubesc” şi-l punea dimineaţa după uşă. Când soţul o întreba de unde sunt florile, ridica nevinovată din umeri şi-i spunea că n-o impresionează deloc acest fapt. Ion se bucura de răspuns şi devenea pe dată vesel şi pătimaş. Surprize neaşteptate îi făcea şi la ziua de naştere şi la alte sărbători…

Așa cum vă spuneam, Camelia îi făcea surprize soțului şi la ziua de naştere, şi la alte sărbători. „Ce-am făcut o dată de ziua lui? Am invitat formaţia lui Tudor Ungureanu, care i-a cântat aşa cum îi plăcea lui. Doamne, ce fericit a mai fost! Altă dată, de ziua nunţii, am luat trenul şi am plecat la Odesa ca să mergem la operă şi să mâncăm friptură de iepure într-un restaurant.”

Dar această armonie nu a ţinut mult. O boală incurabilă, care a avansat galopant, i-a răpus zilele lui Ion. Lovită de nenorocire, femeia îşi mângâia durerea cu amintirile despre prinţul ei din anii adolescenţei.

Eroare şi oroare

După un an de la moartea soţului, Camelia a capitulat în faţa amintirilor şi s-a recăsătorit. Însă a fost o eroare această căsătorie. Noul soţ, Igor, care lucra în poliţie, s-a dovedit a fi nu numai violent, dar şi infidel. O înşela cu toate râsurile, o brutaliza. În zadar încerca biata femeie să-l aducă pe drumul cel drept, n-avea pe cine. Pielea rea şi răpănoasă, ori o bate ori o lasă.

Nici un an n-a ţinut această căsnicie. S-a destrămat cum se destramă fumul de ţigară. Cu toate ameninţările şi împotrivirile de a pleca din casa Cameliei, până la urmă, prin lege, Igor s-a dus şi a lăsat-o în pace.

E adevărat, dar pare o poveste

Ajunsă la un alt capăt de drum, femeia îşi reia viaţa ei imaginară cu Dragoş. „Ce-o fi făcând iubirea mea cea mare, pe unde l-o fi dus soarta? Am fi putut fi fericiţi toată viaţa, dacă nu se retrăgea atât de misterios în acea seară de neuitat.”

Copleşită de nişte stări sufleteşti foarte ciudate, Camelia cădea în genunchi în faţa icoanelor, cerând cu lacrimi să-i îngăduie Cel de Sus să-l vadă măcar o dată pe Dragoş. Și Dumnezeu i-a îngăduit…

Într-o zi, în timp ce călătorea cu autocarul spre Bucureşti, o voce plăcută a înfiorat-o. O bucurie tainică i-a umplut sufletul. Imagini de la acel îndepărtat hram îi răsăreau în minte. Vocea bărbatului semăna izbitor cu vocea prințului ei seducător și inteligent.

Citesc din caietul pe care mi l-a încredințat Camelia:

„Există momente când totul încremenește. Mai întâi o senzație de frig, apoi una de căldură mi-a trecut prin tot corpul. Nu mai știam ce simt. Sângele îmi pulsa violent la tâmple. Am întors capul. În spatele meu, un bărbat frumos, cu ochi senini, întreţinea o discuţie cu o doamnă.

M-am uitat la el şi parcă nu-mi venea să cred. Dar vocea şi ochii erau ale lui! Ar fi prea frumos să fie el, îmi ziceam, cu toate că părea o poveste. M-am ridicat, n-am rezistat şi am întrebat: «Nu cumva destinul a avut grijă să ne întâlnim?». M-a privit mirat şi emoţionat, fără să scoată un cuvânt.

I-am amintit de seara cu vârtej de vals, tangou, polcă… Ochii i s-au aprins și străluceau la fel de blând ca atunci, cuvintele îi înghețaseră pe buze. Tăceam şi eu emoționată. Ochii mi s-au umplut de lacrimi. Emoțiile purtate în suflet atâta vreme m-au copleșit.

Am făcut apel la toată forța mea interioară și am spart tăcerea zicând: «Nu credeţi că ar trebui să ne cunoaştem?» «Da, sigur, că da… îmi zice… Dragoş», şi mi-a sărutat ceremonios mâna. M-au luat amețelile. «Camelia…», am murmurat într-un târziu. Doamna de alături ne privea cercetător, apoi a cerut să ne schimbăm locurile…”

Amintirile despre seara minunată de pe stadionul acelui sat ieșeau la suprafață. Camelia îl privea hipnotizată. Se schimbase un pic. Nu mai avea plete lungi. Părul lui negru era tuns scurt, înspicat cu câteva fire argintii. El i-a luat mâinile într-ale lui, apoi a cuprins-o ușor de talie ca atunci când o rotea în dans.

Soarta i l-a scos din nou în cale

„Este extraordinară clipa. Este extraordinar că te revăd. N-am crezut niciodată în hazard, dar iată hazardul a bătut la ușa noastră”, i-a șoptit Dragoș, dându-i la o parte o șuviță de păr de pe frunte. „Nu-mi vine nici mie să cred. A trecut multișor de atunci. Dar, trebuie să recunosc, am nutrit tot timpul speranța că într-o zi ne vom revedea”, i-a șoptit ea.

Au vorbit politicos și cu respect pe toată durata călătoriei până la București. Dragoş e medic la Iaşi și mergea la un curs de perfecționare, iar Camelia, aflată în concediu, mergea în ospeție la verișoara sa. Timp de o săptămână s-au iubit ca doi nebuni… Mă văd nevoită să trec peste mai multe momente frumoase neavând spațiu să le descriu cu lux de amănunte.

Trebuie să vă spun că, la vremea când a întâlnit-o, chipeșul flăcău avea 25 de ani şi era deja divorţat. După eşecul pe care l-a avut în căsătorie a decis să nu se mai recăsătorească. Dar când soarta i-a scos-o din nou în cale pe frumoasa dansatoare, a cedat în fața acestei hotărâri.

De 13 ani, Camelia a trecut cu traiul la Iaşi. Se simte regină, căci e adorată şi mereu dorită de Dragoş. Trăiesc o poveste de dragoste frumoasă. Cresc și educă împreună doi copii.