Amintiri despre cazinoul din copilărie

Acum, în Postul Paștelui, nu-i păcat să ne mai amintim de copilărie, de cât de frumoasă era ea cu toate lipsurile și nevoile de atunci. Din salariile mici, dar stabile, părinții ne cumpărau de Paști hăinuțe și săndăluțe noi, dar și câte-o căldărușă cu care, noi, copiii satului, umblam „de-a ouăle roșii” pe la neamuri, pe la vecini. Dacă ni se dădea și câte-un ban ori câte-o bomboană, ne întorceam acasă fericiți și ne bucuram, cam cum se bucură acum copiii jucându-se la calculator…

Pentru că eram cel mai mic dintre frați, de Paști mi se permitea să mă spăl eu ultimul pe față cu oul roșu și cu copeicile, devenind imediat stăpân pe bani. Mă interesau mai mult banii, vreo 20 sau 50 de copeici, pentru că aveam pe urmă ce să pun la bătaie în jocul cu alții de-alde mine. Aveam o îndemânare deosebită în jocul „cu copeici” ochind în gaura săpată în pământ și câștigam aproape întotdeauna câteva ruble, ceea ce pentru un copil era pe atunci foarte mult.

Într-un an însă, tot în ziua de Paști, nu știu cum s-a întâmplat că a pus altcineva dintre frați mâna pe bani și eu am ieșit în centrul satului fără nicio copeică în buzunar. Andrușa Ivanovici, colegul meu de bancă, prieten din copilărie, avea o rublă de copeici, dar, intrând în joc, a început să piardă cu rapiditate unui jucător mai mărișor și mai dibaci ca el. Când îi mai rămăseseră trei copeici, l-am rugat să-mi dea mie voie să joc, ca să-i întorc măcar banii pierduți.

În acea zi, de la cele trei copeici pe care mi le-a încredințat Andrușa, i-am întors lui rubla pierdută și am câștigat atâta bănet în monede sovietice că nu-mi mai încăpeau în buzunare. Banii pe care părinții îi dăduseră odraslelor lor, câte 15-20 de copeici la cei mai mici, câte o rublă la cei mai mărișori, ajunseseră toți „proprietatea mea”. Am jucat fără frică și doar am câștigat, dar, după ce i-am curățat de bani pe toți doritorii de a-și încerca norocul, am evitat să joc cu Mișa Baroncea. Mișa era mai mare decât mine cu vreo cinci ani și, având „studii superioare în domeniu”, adică mai multă experiență, m-ar fi lăsat fără niciun ban.

Îmi dădeam bine seama ce se întâmpla atunci în sufletele copiilor care își pierduseră micile averi, de aceea, pe înserate, am pândit momentul și am luat-o repejor spre casă, uitându-mă înapoi, să nu mă ajungă careva dintre băieții mai mari din urmă și să-mi ia banii.

În acea seară, cu maică-mea împreună, am stat și am numărat banii câștigați de mine, iar când s-a încheiat această operație contabilicească, ca să nu-i spun conta-bâlicească, am hotărât să cumpărăm ouă de gâscă, multe ouă de gâscă, și să punem cloști, „ca să scoatem bobocei, boboceii să crească și să fie, la toamnă, gâște bune de tăiat pentru friptură, că prinde bine la iarnă…”.

Așa am și făcut, dar, până la urmă, toate ouăle cumpărate au fost „limpezi”, fără bănuț, și n-a ieșit din ele nici măcar un bobocel. „Se vede treaba că tare le-a mai părut rău copiilor pentru banii pierduți,”, zicea mama și cred că avea dreptate. Prea mulți copii rămăseseră în ziua aceea de Paști fără o limonadă, fără un biscuit sau o caramelă.

Să nu uit acum, în Postul Mare, să dau ceva de pomană copiilor sărmani „de sufletul” lui Andrușa care s-a stins, bărbat tânăr, într-un accident rutier prin Rusia, „de sufletul” mamei cu care n-am reușit să ne facem „o fermă de păsări” în toată legea.

A fost, după atâția ani, o spovedanie publică din care am tras și eu, cu mintea mea de azi, o mică învățătură.