„E aberant ca, în Europa, cineva să îți bombardeze casa”

817
0
Poeta și jurnalista Ramona Băluțescu (Timișoara), fost corespondent de război în Bosnia

Interviu cu Ramona Băluțescu, jurnalist de reportaj, cu 30 de ani de experiență, fost corespondent de război în Bosnia și la bombardamentele din Belgrad, autor a peste 70 volume de poezie și reportaje, cadru didactoc asociat, la Universitatea de Vest Timișoara, catedra de Filosofie

Susține și tu presa! Abonează-te la o sursă de informare independentă. Acum e simplu, intră pe

ABONAMENT

Stimată Ramona Băluțescu, cum v-ați decis să mergeți în calitate de corespondent de război în Bosnia, în 1994, la vârsta de numai 21 de ani?

Eram studentă la Facultatea de Jurnalistică a Universității de Vest din Timișoara, mi-am luat decizia de a face meseria de jurnalist în serios, din prima săptămână de școală, la 19 ani, m-am prezentat la Ziarul Timișoara, un ziar pe care îl simțeam aproape datorită ideilor pro-democratice (și vorbesc de o democrație reală, nu de povestea pe care ne-o vârâseră pe gât oamenii lui Iliescu, primul nostru președinte post-Revoluție), să fac ucenicie acolo și deci, la 21 de ani, deja aveam… vechime. Zâmbesc acum, sigur, dar pe atunci, doi ani de scris intens contau. Așa că, în Banat fiind, aproape de fosta Iugoslavie, și făcând presă, îmi aduc aminte că simțeam o frustrare enormă din cauza știrilor ce ajungeau până la noi (de la agențiile de presă internaționale, pentru că încă nu începuse și la noi moda cu trimiterea de corespondenți la război), din care nu înțelegeam decât că azi au mai murit doi pe undeva, ieri au fost împușcați patru, dar… am simțit că nu asta trebuie să fie ce vor oamenii, de pe front. Am și cunoscut câțiva refugiați, în Timișoara, în vara lui 1994, care mi-au povestit despre cum trăiesc ei în Liubliana, și… am vrut să înțeleg mai mult, despre tot. Așa că am plecat încolo.

Ce-au spus părinții dvs.?

Eram cumva într-un „vid de autoritate parentală”, și am profitat. Mă crescuseră bunicii, la Arad. M-am reîntors la Timișoara, tata deja nu mai era, pe mama doar o anunțam ce urmează să fac, mai mult îmi era de bunicul, dar am zis că… mă strecor. Țin minte că, într-o seară, când m-am întors acasă de la ziar, i-am spus mamei: Vezi că dimineața plec iar în Bosnia – dacă mă împușcă ăia, or să spună la televizor. Și asta a fost tot. Pe urmă am constatat că se obișnuiseră, și nu-mi mai contorizau plecările. S-a mai întâmplat ca mama să-mi spună: te-am văzut la televizor, n-am știut că ai plecat la București. Nu întotdeauna știam unde ajung, când plecam dimineața de acasă. Plecam unde se ivea ceva interesant. Într-o vreme aveam și pașaportul cu mine, mereu. Într-o zi, când cu bombardamentele din Belgrad, mă pornisem de la Arad la Timișoara, cu ocazia. Cel care m-a luat în mașină (cu număr de Austria), mi-a zis că merge spre Belgrad, la niște cunoscuți. I-am zis: fain. M-a întrebat, fiind sigur că-i zic nu, dacă vreau să vin și eu. Și… așa a început încă o tură de relatări interesante, din Serbia, de la bombardamente.

În ce condiții ați trăit, în Bosnia? Ce mâncați? Unde vă spălați părul lung?

Am fost în multe locuri, și condițiile au fost diferite. Dar eu eram acreditată la ONU și, mai apoi, și la NATO, și puteam să folosesc avioanele lor, convoaiele lor, forturile lor și informațiile pe care le ofereau ei. Am reușit, după niște îmbârligături de situații și mult noroc, să am, pe lângă acreditările necesare, și vestă antiglonț și caschetă, precum și niște hărți militare care afuriseau clar orice non-militar ce ar fi pus mâna pe ele. Așadar, cât timp eram cu cei din ONU, am avut cazări rezonabile spre excelente, și mâncare mai bună decât la orice restaurant pe care îl călcasem până atunci în Timișoara mea.

În schimb, când am ales, în Sarajevo, să mă mut în oraș, la familia translatorului meu, au început problemele. Voiam să trăiesc ca și localnicii. Iarna era extrem de frig, nu aveam geamuri, aveam o prelată de polietilenă prinsă cu scoci în cadrul geamurilor, nu era mereu apă, țineam în recipiente. Mi s-a agravat sinuzita, aveam dureri mari, am primit medicamente probabil prea puternice, vomitam, odată m-a apucat vomitatul pe Bulevardul Lunetiștilor (o zonă unde se trăgea des) și un deștept de pe deal a tras foarte aproape de mine. Și n-a fost singura dată când glontele a intrat aproape de mine.

Fotografie de Ramona Băluțescu, din perioada războiului din Bosnia, 1994

Am mâncat și câine, cât am lucrat acolo, dar în alt context – și nu am știut ce e, decât după. Viața era foarte grea, oamenii erau disperați, erau prinși într-un asediu în care intrau greu mâncarea și armele, iar ei nu aveau toți capacitatea sau curajul de a trece Muntele Igman, așa cum am făcut eu, de câteva ori, riscându-și viața. Pe vremea aceea era considerat cel mai periculos drum din lume. Dar intrau, totuși – și armele, și mâncarea, și, uneori, străinii. Exiata un tunel săpat pe sub aeroport (care aeroport era sub jurisdicție ONU deci, teoretic, neutru), lung de 860 de metri. Din câte mi s-a spus, am fost primul jurnalist străin care a fost lăsat să treacă pe acolo. Oficialii ONU spuneau, la conferințele de presă, că acel tunel nu există. Apoi, după ce am zis că eu am fost acolo, în toamna lui 1994, au venit toți să mă întrebe, neofical, cum e.

Dar să știți că tot legat de cum am trăit acolo e și că am avut revelația că războiul scotea firea adevărată a oamenilor la iveală, și-mi plăcea asta – oamenii nu mai aveau timp și chef să se prefacă, și erau sau buni, sau răi, sau ticăloși – îi vedeai, și alegeai ce dorești să ai în jur. Și, la cei ce rămâneau în sită, era o empatie fantastică. Bucătarul Comunității Evreiești ne-a hrănit de câteva ori, șefa unui bar mi-a dat un pahar cu lapte, când eram bolnavă, și mi-a pus mâna pe frunte, un amic al translatorului meu s-a dat peste cap să mă scoată basma curată când am fost arestată, că pozasem unde nu le-a convenit autorităților. Se trăia mai intens și mai adevărat, și mi-a plăcut asta…

Poate e util să mai spun că am învățat atunci să accept cu liniște foamea. Am învățat că foamea nu e o tragedie, dacă nu se întinde prea mult, și că te poți descurca și cu o bucățică de pâine, sau cu câteva corcodușe, de e vară, sau cu un morcov. E o lecție de viață utilă.

Iar părul… nu era ca acum. Era tot creț, sigur, dar nu era deloc lung, pentru că știam că trebuie să mă mișc, și că am nevoie să nu mă îngreuneze lucruri. Mai demult, exploratorii își scoteau apendicele înainte de a pleca în drumuri nebătute și periculoase. Eu mi-am tăiat părul. Am cumpănit bine ce iau cu mine și ce nu. În anii aceia am ajuns să-mi fac bagajul în cinci minute, indiferent unde trebuia să plec.

Unde și când vă scriați textele, cum le trimiteați în România, unde erau publicate?

De fapt, chiar dacă sunt jurnalist de reportaj, rareori trimiteam texte de acolo, pentru că era dificil și scump. Și nu mă interesa să trimit știri. Pur și simplu trăiam, notam, pozam, filmam uneori, și îmi făceam stocul meu de informații. Scriam mai târziu, de acasă, despre cum a fost trecerea de pe Igman, cu călăuză, sau despre tramvaiele lor ce mergeau, eroic, și în război, despre studenți la muzică ce învățau cu arma alături, în clase unde se căsca gaura unui obuz. Scriam despre viața prostituatelor ce se vindeau soldaților ONU, despre cum era să fii preot militar ONU, despre ziarele ce continuau să informeze, și cinematografele ce rulau filme furate, despre conferințele de presă ONU și femeile corespondent de front ce erau mai numeroase și mai îndârjite decât bărbații, despre viața cardinalului catolic rămas în oraș, despre cum funcționau ambasadele, despre linia frontului – despre o groază de lucruri care dădeau o idee cititorilor mei, despre cum se trăia la război.

Am publicat materialele la ziare din Timișoara și Arad și, cum eram studentă, am dat un reportaj de o pagină mare de ziar chiar și la Forum Studențesc, revista studenților timișoreni.

Doar când am participat la acțiunea de salvare a unui soldat francez, împușcat de un sniper, am trimis un text în țară, în aceeași zi. Aveam și fotografii în exclusivitate, și cei de la Associated Press le-au cumpărat și m-au lăsat să și trimit un text de la ei. Până să fac textul, cărasem targa cu soldații din intervenție până la etajul 17, unde era rănitul, și știu că un număr de etaje am mai cărat și arma cuiva, până m-a văzut un ofițer și mi-a luat-o.

Cum se purtau militarii?

Erau militarii forțelor beligerante, și cei ai ONU – NATO. Aș putea povesti tot felul de întâmplări, pe armate, de la jamaicanii cu care aveam discuții superbe, în Zagreb, la finlandezii cu care mergeam la scaldă lângă Split, la norvegienii din Belgrad, la francezii cu care am locuit în Sarajevo, o vreme, în fortul lor. Aș povesti despre spaniolii din Medjugorje și Mostar, despre danezii din Kiseljak, cu al căror șef țin legătura și acum, despre scoțienii din nordul Bosniei, cărora le țineam lecții de pronunție în engleză, supărată că nu înțeleg ce vorbesc, de se spărgeau de râs că vrea să-i învețe o româncă limba lor. Cei mai ospitalieri și mai faini erau rușii (în ciuda a ce e acum în Ucraina) din cartierul sârbesc al Sarajevo-ului, care m-au ospătat, și cu care am vorbit despre Vîsoțki și Levitan, și care au și riscat, ascunzându-mă într-un tanc și trecându-mă linia frontului până în zona cealaltă, unde puteam lucra. Au fost mai toți ok – doar în Pale m-am simțit amenințată de gărzile fetei lui Karadzic, ea fiind șefa biroului de presă al lui Radovan Karadzic.

În ce relații erați cu civilii?

Vă spuneam mai sus, că la un moment dat am ales să renunț la confortul Națiunilor Unite, unde mereu era căldură, unde aveam mâncare bună și eram ocrotită. Voiam să fiu parte din viața localnicilor. Și ei au apreciat asta. Au văzut că mă străduiesc să înțeleg. Și am constatat că oamenii simpli sunt la fel pe toate părțile unei linii a frontului. Cei simpli se întreabă ce dracu’ caută ei acolo, și de ce trebuie să-și împuște vecinii… M-a ajutat mult faptul că am avut unul dintre cei mai buni fixeri pe care i-aș fi putut avea. Despre el s-au scris și articole, și cărți. De altfel, și textul meu, „My neighbor, the sniper” (îl scrisesem în engleză, ca lucrare pentru o materie pe care o aveam, la Jurnalistică), a câștigat un premiu american. Este povestea unui fost sniper care, din cauza epilepsiei, rănilor și a unei grenade care l-a lăsat aproape orb pentru o vreme, ajunge să fie fixer, după ce fusese considerat cel mai periculos criminal de război sârb din armata musulmană. El trăiește în prezent ca refugiat în Franța, ne-am revăzut și păstrăm legătura.

Acum, peste ani, v-ați așteptat să izbucnească un nou război, cel din Ucraina?

Da. E urât ce spun, și trist. Dar da. Lucrurile astea se întâmplă acolo unde democrația e fragilă. Și cred că nimeni nu era naiv să considere ceea ce se întâmpla în Rusia drept un sistem democratic…

Credeți că invazia Rusiei asupra Ucrainei este cel mai mare conflict militar de după cel de-al doilea Război Mondial?

Doamnă Nechit, eu sunt filolog, nu mă pricep la cifre… Nu îmi dau seama de chestia asta pentru că nu știu unde se va ajunge. În plus, există specificități ale războaielor – există părți de atac, părți de asediu. Au mai fost, și sunt, războaie în lume. Ceea ce este, însă, extrem de trist și îngrijorător este că, dacă dinspre ruși ne așteptam la tot felul de surprize, acum este invadată o țară care avea deja un echilibru democratic. Adică azi e Ucraina – cine spune că, mâine, Putin nu va dori să vă anexeze pe voi, moldovenii, frații noștri, din nostalgii ale „Rusiei Mari”, sau pe noi, că doar și noi am fost în zona lor de influență? Este groaznic să ni se arate că toate pactele noastre internaționale sunt, de fapt, o pânză de păianjen pe care nu știm să o gestionăm eficient.

Ce știați despre Putin până în 2022? Ce credeți despre el acum?

Știam că acolo nu e democrație, dar părea un punct roșu îndepărtat. Iar acum se vădește că nu era așa de departe… Nu știam că omul e dus. Nu mă interesează dacă, după Registrul American de Psihiatrie, e încadrabil la patologic sau nu – sau, cum sugerează psihologul Alin Leș, narcisism malign – m-ar fi interesat ca o democrație să aibă pârgiile de reglaj ca oameni ce pot lua asemenea decizii greșite, să nu ajungă în astfel de poziții. Dar… să nu uităm că și Tump a fost președinte în SUA – bine că nu l-au ispitit și pe el anumite butoane…

Ce sentimente aveți pentru ucraineni? Cum comentați rezistența lor?

Vedeți, Ucraina nu e la capătul pământului, față de noi, față de voi… Mă doare orice om ce suferă dar am fost învățați să ne identificăm cu alții pe criteriul proximității. Îi vedem pe urcaineni ca pe frații noștri – culoare, credință, apropiere geografică. Pentru mine, personal, Ucraina e un om la care am ținut și care acum nu mai este, episcopul greco-catolic Milan Sasik. Sunt oamenii pe care i-am văzut la o sfințire a lui, de biserică, într-un sat de munte, de lângă Uzgorod, și cu care am stat la masă. Și mă dor „oamenii lui Milan”, și aș vrea să îi știu trecuți de grozăvia asta. E aberant ca, în Europa, cineva să îți bombardeze casa. Și am tot respectul pentru președintele lor, care a reușit să devină un simbol al luptei pentru normalitatea lor. Este extraordinar ce fac ucrainenii. Mă întreb cum am fi noi, dacă am fi fost noi atacați…

De unde vă informați? Cum s-a întâmplat că rușii (populația) sunt atât de dezinformați?

Eu mi-am ales ca sursă BBC-ul, de mulți ani. Sunt lucruri care mă irită și la ei, dar mai puține ca la alții. Am și o agenție de știri din România, pe care intru zilnic, dar nu o s-o numesc pentru că e tot mai proastă. Nu am pornit televizorul de vreo 12 ani – nu am timp de pierdut. Îmi iau toate știrile din online, și încerc să discern. Cât despre ruși… Nu cred că trebuie să îi demonizăm pe toți, la grămadă – atunci când trăiești într-o bulă nedemocratică, informați vor fi cei cu canale de comunicare mai bune, sau cei de la marginea bulei. Și noi am trăit așa. În Arad și Timișoara aveam televiziunile maghiară și sârbă, care ne ajutau să nu ajungem spălați pe creier, și ascultam Vocea Americii și România Liberă. Probabil în Rusia nu așa mulți au avut șanse de genul ăsta. Gândiți-vă că și dezinformarea voită, nu din naivitate sau prostie, e mare, iar oamenii nu sunt obișnuiți cu gândirea critică. Și atunci un șoc când le spune cineva care e realitatea… Uitați-vă la România – ce să spun despre oamenii care au votat AUR? Ei de ce sunt dezinformați, creduli, de ce mizează pe puseuri anacronice? Și aici avem și internet, și media din care se poate alege…

Aveți vreo intuiție privind evoluția războiului? Cât de departe sau aproape e finalul lui?

Nu pot face astfel de preziceri pentru că nu am urmărit până acum forțele de care dispune Putin. Abia în ultima lună am căutat date despre arsenalul atomic etc. Nu știu cum sunt generalii lui. Nu știu dacă se poate crea masa critică ce ar provoca scânteia unei revoluții, așa cum a fost la noi, la Timișoara, față de Ceaușescu. Dar, de se va întâmpla asta, Putin nu va fi așa de ușor de eliminat… Dar ucrainienii sper să știe să îl apere pe Zelenski. E un om de o mare charismă. De acum nu se mai poate trăi cu Putin – lumea trebuie să scape de el. Cum se va întâmpla asta, nu știu, dar rezistența lui Zelenski cred că e o parte din găsirea soluției.

Înlăturarea lui Putin poate fi la fel de sângeroasă ca a lui Ceaușescu?

Chiar mai sângeroasă. Depinde mult de masa critică. Și de cât de mult gândesc generalii lui cu capul lor. Și de cum se vor uni plaurii. Pentru că ei există – există puncte de aglutinare ce îi leagă pe oamenii sătui de dictatură, oameni de bun simț care sunt șocați de atacul pe care țara lor îl face asupra Ucrainei, există personalități între acești oameni, care vorbesc despre aberația asta – dacă ei vor putea coaliza mulțimea, dacă se vor putea organiza, dacă agențiile străine vor putea colabora astfel încât să își dozeze corect sprijinul, poate vom avea și scânteia, și iasca… Nu știu… Suntem parte a unei table de șah unde avem și noi un rol marginal, dar îl avem. Nu știm ce va fi mâine. În șah, un pion care ajunge unde trebuie poate deveni regină… sau nebun…

Cât de necesară e munca corespondenților de război, astăzi?

Avem nevoie și de informare, și de empatie. De o imagine de ansamblu, transmisă dintr-un studiou unde stă un analist, centralizează date, le rumegă și ne dă un tablou al zilei, al conflictului, al lucurilor. Dar empatia vine de la colegii ce au adus, și în acest conflict, poze cu femei ce fac Molotovuri, cu copii ce își salvează cactusul sau își tîrăsc, în vămi, bagaje prea mari pentru ei, cu nou-născuta de la metrou, cu statuia cu capul plecat în fața blocurilor ce ard. După conflicte vor rămâne aceste fotografii, și poveștile lor. Fata arsă de napalm, vulturul ce așteaptă să mănânce copilul chircit – sunt lucruri pentru care ne-a sângerat tuturor sufletul, fie că le-am privit, ca material didactic, la școala de jurnalistică, fie că am dat întâmplător de ele, la Tv sau pe Fb. E nevoie de „cărăușii de povești” – ca să nu uităm să fim oameni. Îmi aduc aminte de replica unui timișorean, în tramvai, când aveam un coleg și prieten prizonier în Cecenia: ce a căutat acolo? I-am spus ceva de morții mă-sii, și i-am amintit că omul „a căutat acolo” ca să-l ajute pe el, pe boul cu nedumerirea, să-și bea mai bine cafeaua de dimineață, știind pe ce lume se află. Este un drept extrem de adânc, ca importanță – să fim informați. E ca aerul – despre care, uneori, aflăm cât de important e abia când începem să nu-l mai avem…

Vă mulțumesc mult pentru interviu.

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Săptămânalul „Gazeta de Chișinău” publică în paginile sale și pe pagina web a publicației articole ce reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chișinău” este unul din puținele ziare rămase pe piața mediatică care face jurnalism liber și corect. Nu-l lăsa să dispară! Contribuie și tu la menținerea unei publicații libere. Acum poți face un abonament oricând și de oriunde te-ai afla. Dacă abonezi un om drag la formatul PRINT, atunci redacția îți oferă gratuit, prin poșta electronică, formatul PDF al gazetei, în fiecare zi de vineri, la prima oră. Susține „Gazeta de Chișinău” printr-un abonament în format PRINT sau PDF.

ABONAMENT