Răzleț, despre război (II)

A cincisprezecea zi de război. Situația nu e radical diferită ca acum o săptămână. Ofensiva terestră a armatei ruse s-a încetinit, iar în unele locuri s-a oprit cu totul. Singurul succes notabil al rușilor a fost cucerirea Hersonului, un oraș pe care forțele armate ucrainene l-au cedat, se pare, deliberat. Ca în toate războaiele pe care nu le pot câștiga deodată, rușii trec iute de la operațiunile obișnuite și de la tacticile convenționale la acțiuni directe împotriva civililor și chiar la terorism. La urma urmei, sunt conduși de ceva vreme de o clică de foști KGB-iști – de ce nu ar practica și metode teroriste? De exemplu, de ce nu ar lua ostatece niște centrale nucleare, cum s-a întâmplat la Cernobîl și la Zaporojie? Nu detonau chiar ei, în 1999, blocuri de locuințe în Rusia-mamă ca parte a campaniei electorale pentru un președinte nou, energic și gata să lupte cu „fanaticii“ din Caucaz?

Stăm la fel de rău cu pronosticurile ca și săptămâna trecută. Există scenarii mai mult sau mai puțin plauzibile, dar niciunul nu poate fi luat drept sigur. Războiul este, în general, o chestie imprevizibilă, mai ales când e pornit de o țară ca Rusia. Doar pe termen lung sau relativ lung, se poate spune cu certitudine că, în cazul în care supraviețuiește ca specie, omenirea va fi martora unor schimbări majore în țara care a declanșat măcelul din Ucraina.

Speranța Occidentului e că sancțiunile (într-adevăr, fără precedent) vor face mai multă pagubă Moscovei decât trupele ucrainene. Deocamdată, UE, NATO și SUA nu vor să închidă cerul deasupra Ucrainei și nici nu prea se țin de promisiunile pe care le-au făcut privitor la livrarea de armament performant. Nu merge nici livrarea de avioane de luptă. Occidentul uită și de această dată că rușii nu sunt belgieni, spanioli, englezi etc. și că mizeria economică nu este capabilă să deștepte conștiința civică într-un popor de sclavi. Miza pe societatea civilă a Rusiei s-a dezumflat repede: cam toată această societate a fost arestată în primele zile de protest. Poporul nu face cozi la mitinguri, ci la bancomate, ca să-și salveze bănuții pe care (crede că) îi mai are. Mai rămâne speranța într-o lovitură de stat/ palat, la Kremlin sau în buncărul din Valdai, dar, cel puțin pentru moment, lacheii și mardeiașii lui Putin speră încă într-un deznodământ decent. Decent pentru ei, firește, căci pentru restul lumii e deja o catastrofă cu urmări grele. Nervii slugoilor încă nu au cedat, le cedează, până una-alta, doar sfincterele.

Oricare ar fi finalul acestei istorii cumplite, niște concluzii își ițesc încă de pe acum capetele lor hidoase, rânjind cu tâlc la contemporani.

Prima e că Occidentul este, într-adevăr, coautorul acestor pagini mizerabile care se scriu, azi, cu sângele ucrainenilor. Putin are pe undeva dreptate când spune că Occidentul este de vină pentru război (pardon, „spețoperație“, după cum ne recomandă înțeleapta Academie de Științe moldovenești), doar că denaturează, conștient sau nu, cauzalitatea: Rusia a atacat nu pentru că Vestul este puternic, ci pentru că Vestul este slab. O slăbiciune care s-a văzut pe toată durata domniei lui Putin și care se vede și acum. Momentul agresiunii nu a fost nici el ales întâmplător: niciodată nu am avut o densitate mai mare de incompetenți, parveniți și poltroni în fruntea Occidentului ca în prezent.

A doua e că Rusia, fără îndoială, are nevoie de un Nürnberg al ei. Numărul uriaș al crimelor săvârșite de liderii, armatele și polițiile secrete ale acestei țări, cu acordul entuziast al unui popor scrântit care suferă, evident, de o gravă și cronică deficiență morală, depășește de mult performanțele în materie ale naziștilor. Naziști care s-au învrednicit, la timpul lor, de onoarea refuzată elitelor și călăilor comuniști în 1991, după prăbușirea colosului sovietic. Rușii nu au fost judecați pentru crimele comunismului, dar genocidul din Ucraina ar putea fi un prilej de a-i responsabiliza pentru toate crimele odată, atât pentru cele comise de bolșevici și NKVD-iști, cât și pentru cele comise de Putin, de securiștii și de generalii lui.

Acest popor trebuie să afle și să fie silit să accepte, în sfârșit, adevărul despre sine. Dacă rușii nu vor simți nici de astă dată o vină colectivă pentru cele întâmplate ieri și azi, peste o habă de vreme ne vom pomeni cu un alt Putin la poartă. În acest caz însă, cu unul care va fi însușit lecția militară a anului 2022. Și să ne mai slăbească teoreticienii care mută vina de pe colectivități pe individualități.

Cunoscători ai fenomenului au demonstrat de mult că dacă poporul rus era altfel, și comunismul lui ar fi fost poate mai puțin sângeros. Acum avem încă o dată prilejul să urmărim, aievea, cum funcționează monstrul. Gura și creierul ar putea fi ale lui Putin și ale bandiților săi, dar ghearele, trupul și mai ales inima divulgă același balaur dintotdeauna. Același suflet colectiv duhnind a aroganță și dispreț, aceeași fascinație pentru rău și putere.

(va urma?)