„Insula Rusia” ori Gloria lui Herostrat

Când veștile se schimbă nu doar zilnic, ci de la oră la oră, bornele istorice se pot pierde în molozul cotidianului. Iar odată cu ele – și esențele. Invazia rusă în Ucraina nu (mai) are nimic cu „apărarea” enclavelor rebele și a populației ucrainene de „naziști”: milioane de ucraineni se refugiază în Occident, nu în Rusia.

Esența catastrofei se explică, inclusiv, psihanalitic, în „lecția de istorie” a lui Putin din 21 februarie curent, cea pe care a ironizat-o toată lumea (cu toată domnia lungă, liderul de la Kremlin nu prea are performanțe și, ca să intre în istorie, acest Herostrat boreal încearcă să dea foc lumii). O altă „lecție” explicativă e cea din iulie 2021. În fine (recte: la început), regăsim frustrările în discursul său de la München, din februarie 2007. Adunate într-o carte, răbufnirile acestea ar putea fi intitulate: Mein Kampf. „Lupta mea”, da.

Putin nu se teme de sancțiuni, nici de implicarea Occidentului în război. Dimpotrivă, el ar dori ca NATO să se implice: asta ar mobiliza rușii la luptă cu dușmanul dintotdeauna și (mai ales!) i-ar convinge pe aliații săi discreți (marele cârmaci din sud-est, ayatollah-ul din sud etc.) că țarul luptă cu Occidentul, cu SUA, în primul rând. De aici și mesajul său antioccidental, în care „grija” pentru Ucraina se estompează, iar DNR-LNR nici nu contează.

Dar „lecțiile de istorie” ale lui Putin explică, nu ele constituie temelia geopolitică a cazului. Nici „consiliul de securitate” (ne-am convins vizual!) nu e consultat și nu decide nimic. Pentru a ne imagina foarte limpede cum și de ce se desprinde de continent insula Rusia, ar trebui să vedem lucrătura diabolică a eminențelor cenușii ale noului Genghis-Han. Unul este Dughin, „filosoful” favorit, un Rasputin al zilei de azi. Paranoica lui filosofie geopolitică, cu teza despre „noua ordine mondială”, urmărind detașarea Rusiei de valorile civilizației occidentale îi aparțin lui, nu lui Putin). Rusia, după Dughin (un guru de care Putin ascultă fără să pună întrebări), nu trebuie să se teamă de sancțiunile Occidentului (= deconectarea de la performanțele lumii civilizate), ci să și le dorească. Izolându-se, în căutarea unei „identități” proprii. Altul – Doamne, mă iartă! – e patriarhul Kirill, cel care a definit zilele astea „componenta metafizică” a războiului, „păcatele” lumii occidentale fiind motivul adevărat al războiului în Ucraina. Predica, rostită în legătură cu începutul Postului Mare (nu meditând asupra existenței umane ca fapt divin suprem, nu chemând, fie și formal, la împăcarea părților beligerante, ci justificând agresiunea însoțită de omucidere în masă), îl convertește pe patriarh (Doamne, iartă!) în comisar al armatei lui Putin. O compromitere definitivă a Patriarhiei și a Bisericii Ortodoxe Ruse.

Mie, unuia, îmi pare rău de această „Rusie nouă”. Nu chiar în măsura în care aș visa o cruciadă civilizatoare întru salvarea ei, dar cel puțin i-aș ura sincer să respingă „proiectul” paranoic și să revină în spațiul lumii civilizate. Or cultura rusă, cu care se mândrește, pe bună dreptate, această țară enormă, e făcută în totalitate pe modele occidentale, de la Pușkin la Ceaikovski, de la Tolstoi la Stravinsky, de la Repin la Dostoievski. Dar se pare că în viitorul previzibil – nu contează „succesele” ei militare în Ucraina și nici unde se va opri tăvălugul – Rusia va deveni un paria al umanității. Toți vor dori să o deconecteze de la rețele. Distanța dintre ea și restul lumii va fi tot mai mare. Salvându-se, lumea care trăiește pe alte principii decât forța brută va crea un coridor sanitar, ținând-o la distanță. Iar ideologii ei o vor scufunda irecuperabil într-un îndepărtat și obscur Ev Mediu.

După destrămarea URSS majoritatea republicilor post-sovietice (mă refer atât la populația largă, cât și la elitele naționale; atât la politicienii cu putere de decizie, cât și la opoziție; atât la factorii economici, cât și la oamenii de cultură), toți au văzut o șansă de a se reconecta la sistemul mondial/ occidental al valorilor umane. Unii au realizat acest deziderat prin integrarea europeană și aderarea la scutul NATO; alții mai întârzie, cu varii șanse de succes; în fine, unii fie au adaptat în țările lor sisteme similare celor performante, fie au emigrat câte unul în lumea mare. Azi Putin le contestă accesul la valorile universale nu doar ucrainenilor (și altor întârziați, precum georgienii și moldovenii), ci și, în primul rând, elitelor sale, forțând deconectarea acestora de la normele societăților democratice, care pe el îl strâng în umeri.

Pe acest fundal, important e unde vom rămâne noi: pe „continent” ori pe „insulă”. Ergo, cererea de aderare la UE pentru noi e o șansă. Una din salvările posibile. Voi reveni.