Răzleț, despre război (I)

Opt zile de ostilități în Ucraina, opt zile de război adevărat, cum nu s-a mai văzut de peste două decenii în Europa. Tendința generală e de a compara invazia rusă cu invazia nazistă, dar rațiunile care au declanșat războiul ruso-ucrainean îl aseamănă mai degrabă cu cel iugoslav decât cu cel purtat de germani acum opt decenii în Europa. Există însă o deosebire esențială: Miloșeviciul de la Kremlin (sau din buncărul lui din Ural?) are bombe atomice. Și o deosebire secundară: din blitzkrieg-ul german rușii au împrumutat doar denumirea, căci s-au împotmolit în Ucraina cam așa cum bunicii și străbunicii lor s-au împotmolit în Finlanda în 1940.

Mult lăudata armată rusă (elogiată inclusiv de admiratorii ei din afara Rusiei) s-a dovedit a fi și ea victima corupției care a supt, se pare, toată seva din trupul țării, lăsând întreg doar uriașul ei schelet imperial. În timpul unui conflict armat, părțile implicate, de regulă, mint și falsifică – războiul informațional însoțește mereu războiul propriu-zis, din varii motive. În cazul de față, ucrainenii nu trebuie să depună niciun efort ca să exagereze pierderile rușilor. Pentru că ele au fost deja exagerate de incompetența generalilor și de aroganța „vojdiului“, care și-au aruncat trupele în luptă cu gândul că acestea reprezintă „a doua cea mai puternică armată din lume“.

Realitatea de pe teren arată că ostașii ruși sunt prost pregătiți și, în bună parte, demoralizați, iar tehnica militară, cu puține excepții, este cea veche, sovietică. Știm însă că, la ananghie, generalii ruși nu se lasă stingheriți de pierderile umane, mizând exclusiv pe superioritatea numerică. Nu m-ar mira dacă ar începe mobilizarea generală la ei acasă, deși, în condițiile actuale, le-ar fi mai greu ca oricând să o facă. Ezitările comandamentului rus explică atacurile aeriene și tirurile de rachete furibunde asupra orașelor ucrainene.

Scopul principal este să genereze cât mai multă panică, să-i pună pe locuitori pe fugă, să creeze o catastrofă umanitară care să mai taie din eroismul armatei și teroboronei (adică apărării civile) ucrainene. Și aici însă calculul este greșit, așa cum greșită a fost și presupunerea că Ucraina va ceda în primele două zile. Despre capacitatea de luptă și eroismul vecinilor ucraineni nici nu mai are rost să vorbim: sunt pur și simplu uluitoare! Un exemplu de atitudine care, vrei, nu vrei, te duce cu gândul la cum au reacționat unii la un alt ultimatum rusesc, în iunie 1940.

Peste așteptări sunt sancțiunile și ajutorul Occidentului, dar și al aliaților săi. Rezoluția ONU care condamnă invazia a adunat 141 de voturi pro și doar 5 contra (ghici: cine a fost împotrivă?). Dincolo de duplicitarii de serviciu (35 de guverne de șmecheri), în frunte cu China și India, care se abțin cam de fiecare dată în asemenea circumstanțe, lumea și-a arătat solidaritatea în fața agresiunii rusești. Memorabil, discursul ambasadorului kenyan la ONU, Martin Kimani, care le-a dat rușilor o lecție de istorie și postcolonialism demnă de orice manual. Dacă Africa a ajuns să vadă în Rusia un arhaism, ce se mai poate spune?…

Cât despre ajutorul militar UE, speranța e ca de la decizie la implementare să nu treacă luni de procedură birocratică. Ucraina e eroică, dar armele și munițiile nu se reproduc singure, ca în basme. Refugiații ucraineni vor fi o provocare și mai mare pentru Europa decât cei sirieni. Sunt deja. Știrea bună e că UE se simte obligată să ajute, din două motive: 1. își simte partea ei de vină (cine le-a dat rușilor euro și dolari pentru gaze șcl., bani cu care aceștia s-au pregătit de război?; cine a cochetat cu Putin, inclusiv după Nord-Ost, Beslan, măcelul din Georgia și Donbas, anexarea Crimeii etc.?); 2. este un mod relativ sigur de a opune rezistență Rusiei, cu mâna ucrainenilor.

Șansele de a începe un al treilea război mondial prin invadarea UE de către Rusia sau prin implicarea NATO în conflict sunt infime. Singura modalitate de a-l porni e numai dacă lacheii lui Putin îi vor permite acestuia să lanseze focoase nucleare. Paradoxal, o asemenea decizie ar putea fi luată nu numai sub presiunea eșecurilor din Ucraina și a sancțiunilor, ci mai ales în cazul în care înfrângerile în război și sărăcia ar scoate în stradă mult mai mulți ruși decât acum. Altfel spus, nu numai intelighenția ușor de îmblăcit și băgat în dube, ci toată populația. Chiar și o hoardă de descreierați și îndobitociți se poate revolta când o apucă foamea. O asemenea decepție ar fi, cred, mai dureroasă pentru hanul încolțit decât opoziția fermă a Occidentului și succesele Ucrainei.

Deconcertantă, strategia politică și tactica diplomatică a RM în aceste condiții. Nu vreau să reamintesc ce au declarat Nicu Popescu și Maia Sandu (mai bine zis, ce nu au declarat), spun doar atât: să ne mândrim și cu acești guvernanți ai noștri, curajoși și vrednici. Oferim o pildă de vitejie și manifestăm o solidaritate fără pereche ca în august 1991, când așteptam să vedem cum se descurcă și ce face Ucraina, pentru a ne declara independenți și supersuverani exact în momentul în care nu ne mai păștea niciun pericol. Nu uităm însă să mergem la frontieră și să ne pupăm, siropos, cu refugiații din țara vecină, în ochii admirativi ai întregii lumi.

(va urma, dacă se va putea)