Femeia cu un păhărel

După ce am mers prin toată România cu trenul, trecând de vama Sculeni, am hotărât să fac un popas la Ungheni, orașul unde am lucrat și am locuit cu familia timp de vreo patru-cinci ani. Un vechi prieten din acest oraș mă tot invita să trec pe la el când mă voi întoarce de la vreun festival de epigramă și mi-am zis că ar fi momentul potrivit pentru o întâlnire. Chiar dacă pășisem pragul acestuia pe la amiază, el fiind o gazdă foarte primitoare, ne-am luat rămas bun aproape spre seară. Cu regretul despărțirii în inimă, abia de am reușit să prind un ultim microbuz spre Chișinău și să ocup un loc „în fund”, cum se spune la noi la moldoveni, alături de încă trei bărbați tineri, plini de voie bună sau poate că puțin aghesmuiți.

La ieșirea din oraș, șoferul a oprit să mai ia pasageri de ocazie, dar, pentru că era duminică, zi de întoarcere în capitală, nici nu au încăput toți doritorii de a merge în picioare. În fața mea, la un metru distanță, s-a oprit o femeie tânără, arsă de soare, care îl rugase pe șofer să-i permită și ei să meargă în picioare până într-o comună de pe traseu, și un băiat de vreo 10-11 ani. Băiatul părea necăjit, pentru că femeia, mama sa, se clătina ușor, iar lui îi era, probabil, rușine…

Am uitat să vă spun că era vară și cald, poate chiar luna lui cuptor, o precizare foarte importantă pentru ceea ce urmează să vă povestesc. Femeia din fața mea, oricât se străduia să-și mențină echilibrul, la vreun hop sau la vreo frânare a microbuzului, atingea cu corpul, mai bine zis cu pieptul ei fierbinte, chelia unui cetățean de vreo cinzeci de ani, care stătea pe scaun înaintea ei. „Ce te lipești așa de mine, bețivo?! N-ai bărbat acasă să te lipești de el?”, urlă acesta din toți bojocii. „Am bărbat și nu-s bețivă. Am băut și eu un păhărel cu neamurile, că nu ne-am văzut demult. Până acasă aproape că îmi trece, iar de mâine, din nou la tras sapa…”, îi răspunse femeia. „Dă-te mai într-o parte, țăranco, nu sta deasupra mea că și așa mă sufoc!”, a mai țipat „orășeanul” și femeia, cu băiatul ei, s-au mișcat până aproape de ultimele locuri din microbuz.

Stăteau chiar aproape de mine și am simțit ce se petrece în sufletul acelor două ființe. Femeia care „băuse un păhărel” se uita cu neliniște în jur, iar băiatul ei era gata să plângă. „Luați loc, doamnă”, i-am zis și m-am ridicat de pe scaun. „Nu, că nu merg prea departe, au mai rămas vreo opt kilometri”, mi-a răspuns femeia. „Așază-te, mamă, așază-te”, a rugat-o băiatul.

S-a așezat și mi-a zâmbit recunoscătoare. Nu semăna să fie o destrăbălată, stătea liniștită și își mângâia pe cap „flăcăul”. Numai că cei trei bărbați tineri, despre care vă spuneam că erau plini de voie bună, n-au lăsat-o în pace. Au început să o sâcâie cu fel de fel de întrebări indecente, spuneau bancuri fără de perdea și râdeau tot ei, întrebând-o dacă mai dorește să bea ceva.

Când a ajuns microbuzul la marginea satului ei, femeia aproape că își revenise. A rugat șoferul să oprească, dar, înainte de a coborî împreună cu băiatul, le-a strigat celor trei cheflii să nu mai mănânce usturoi când pornesc la drum. Bărbatului chel i-a spus râzând că îl iartă pentru vârsta lui, iar tuturor pasagerilor le-a urat „Drum bun!”.