Convoaiele libertății

Panica provocată de manevrele și continua redislocare a unităților militare rusești de-a lungul hotarului cu Ucraina a lăsat în umbră alte evenimente importante din ultima vreme. Kremlinul și mașinăria lui de război informațional știu să capteze atenția presei și a platformelor sociale, jucându-se cu nervii celor tari și isterizându-i pe cei slabi. Dar „naezdul“ clasic al rușilor nu a epuizat întreaga agendă politică și socială a acestui început de an.

Ianuarie și februarie au fost marcate de greve și proteste masive în țări precum Canada, Australia, Noua Zeelandă. Cele mai memorabile au fost acțiunile camionagiilor din America de Nord, supărați pe decizia autorităților de la Ottawa de a institui obligativitatea vaccinării pentru transportatori. Așa-numitele „convoaie ale libertății“, alcătuite din sute și mii de tiruri, camioane etc., au blocat căile de acces principale la hotarul SUA-Canada, stopând cam toată circulația terestră a mărfurilor între cele două țări. Blocajele au afectat ambele economii, cu precădere industria și comerțul cu piese auto. Produse de tot felul și-au așteptat livrarea în depozite, fabrici întregi se gândeau să-și suspende parțial sau integral activitatea. Partenerii americani, care nu prea știu de restricții, s-au supărat pe toată Canada – Joe Biden a chemat, într-un moment, la „deblocarea vămilor“.

Reacția autorităților la criză a fost la fel de neinspirată ca și politica de restricții care a generat-o. Statul canadian s-a remarcat prin măsuri sanitare excesiv de dure, uneori disproporționate în raport cu gravitatea pericolului. Un sentiment ceva mai accentuat de captivitate a copleșit o bună parte a populației. Guvernul de la Ottawa se poate lăuda cu rezultate bune în lupta cu pandemia (poate nu la fel de bune ca în Noua Zeelandă, o adevărată cetate ce-și fereca porțile la fiecare caz depistat de Covid-19), dar efectele sociale negative s-au dovedit a fi mai mari decât s-a estimat inițial.

Luni, guvernul canadian, în frunte cu Justin Trudeau, a activat așa-zisul Emergencies Act (Legea privind măsurile de urgență), care îi permite guvernului federal să ia măsuri extraordinare pentru a lupta cu amenințările la securitatea națională. (Apropo, ultima dată starea de urgență a fost decretată de tatăl actualului prim-ministru, Pierre Trudeau, în 1970, atunci pretextul fiind răpirea unui diplomat britanic și a unui politician local de către Frontul de Eliberare a Québecului.) Grupurile de extremă dreaptă, antivaxerii militanți și o mulțime de alți cetățeni deranjați de guvernarea actuală s-au grăbit să-l acuze pe liberalul Trudeau – un liberal care deplângea acum câțiva ani trecerea în neființă a „marelui“ Castro – de „instaurarea dictaturii“. Nici presa progresistă care îl simpatizează pe Trudeau, nici Trudeau în persoană nu s-au lăsat mai prejos, descriind masa protestatară în termeni de marginali manipulați de grupuri de extremiști și marcați de teorii conspiraționiste.

Pentru o mai bună înțelegere a conflictului dintre autorități și nemulțumiți aș recomanda culegerea de reportaje și analize oferită de „The New York Times“ (https://www.nytimes.com/live/2022/02/11/world/canada-trucker-protest), de unde se vede foarte clar că nici masa revoltată nu e alcătuită exclusiv din heruvimi, fără a fi totuși o adunătură nereprezentativă de marginali sau radicali, nici sfânta mânie a lui Trudeau nu justifică (1) reducerea mișcării de protest la o ecuație ideologică sau epidemiologică și (2) recursul eventual la forță, cenzură și pedepse penale pentru a o cuminți. Ce lipsește cu adevărat e capacitatea de a înțelege gradul aproape catastrofal de diviziune socială pe care pandemia, cu toate plăcerile ei (izolare, boală, moarte, stagnare sau declin economic etc.), l-a adâncit, se pare, iremediabil.

Neîncrederea în autorități, datorată creșterii puterii (adică a controlului și a constrângerilor) statului și, totodată, scăderii eficienței sale administrative mai ales în situații de criză, politizarea presei, Internetului, dar și a vieții în aproape toate manifestările ei, manipularea și propaganda, falsurile și dezinformarea, care vin din toate părțile și care transformă spațiul social într-un loc al antagonismelor, sunt niște fenomene care au început cu mult înaintea pandemiei. Ultimii doi ani nu au făcut decât să le amplifice și să le radicalizeze. Guvernanții care nu vor vrea să accepte această evidență îi vor putea alunga, desigur, pe camionagii de pe Ambassador Bridge, apelând la sperietori de urgență, dar vor aprofunda niște clivaje care mâine, la o nouă criză, s-ar putea să nu se limiteze la ocuparea unui pod.