Călătorii de neuitat

Cu Efim Tarlapan am călătorit prin toată România, când cu trenul sau cu microbuzul, când cu „Dacia” sa personală. Avea un farmec cunoscut de toată lumea în ceea ce spunea, iar eu și cu Ion Diviza, care plecam împreună cu el la vreun festival de umor, îl ascultam cu multă atenție și… cu gurile căscate. Nu eram nici noi de lăsat, dar Tarlapan, poate pentru că era mai în vârstă, avea mai multă experiență a satiricului și se pricepea să pună accentele. Epigramele sale memorabile, mai ales cele politice, deveneau folclor, circulând de o parte și de alta a Prutului. În creația noastră, am avut de învățat de la el multe lucruri importante, cel mai de seamă fiind atitudinea intransigentă față de cotropitori, asupritori și toate cozile de topor.

Pentru că se făcuse șofer după 60 de ani, conducea mai greu decât povestea și, când plecam în călătorie cu mașina sa, mă lăsa pe mine să conduc. Făceam acest lucru cu plăcere, mai ales că în asemenea momente se simțea și el mai liber, mai descătușat, firul poveștilor sale de viață nefiind întrerupt de grija șofatului.

În una din călătorii, spre Vișeul de Sus din pitorescul Maramureș, cu atâtea întâmplări narate, spumoase și interesante, cu glume la câte un păhărel de ghiurghiuliu moldovenesc luat „cu grijă și atenție” doar de Efim Tarlapan și Ion Diviza în mersul lin sau legănat al automobilului, nici nu observam cum trece timpul. Bucuria călătoriei era mare, dar este adevărat că eu, șofer serios pe cât era posibil, înghițeam în sec când cei doi, după vreo istorioară spusă cu haz, își mai turnau vinișor în pahare… Participam sporadic la discuție și mă mulțumeam să trag mai mult cu urechea la discuția celor doi epigramiști de elită.

La un popas, bine dispus, Tarlapan și-a amintit, după o epigramă două, și de un mincinos din satul său de baștină: „ Fiecare sat are mincinosul său, un Păcală care înveselește lumea, unul care nu se teme să o facă pe prostul pentru descrețirea frunților. Trăia și la noi în sat un moș glumeț care, când deschidea gura, imediat spunea un minciunoi. Odată, la o nuntă, le povestea nuntașilor că, familia sa fiind una cu mulți copii, maică-sa a cusut, pe timpuri, o plapumă de vreo 16 metri pătrați sub care încăpeau, pe un cuptor imens, toți membrii familiei. „Ei, chiar tocmai 16 metri pătrați! Nu-i prea mult, bade?”, l-au întrebat râzând vreo câțiva meseni. Moșul nu s-a pierdut cu firea și pe loc a răspuns: „Da, e cam multișor. Cred că erau totuși opt metri pe-o parte și opt pe cealaltă…”.

Altădată mucalitul le povestea câtorva tineri din sat despre ce fel de albine erau pe vremuri pe meleagurile noastre: „Albinele din ziua de azi parcă nu-s albine. Când eram eu copil, erau cât vraghia, bre! Uite-așa zburau încolo și încoace și adunau tone de miere, că era de unde și nu era pământul otrăvit!”. Tinerii au râs cu lacrimi, dar l-au întrebat pe moșneag: „Da cum intrau albinele în stup, moșule, că prea mari ni se pare că erau acestea în copilăria matale?”. „Mama lor de alghini! Plângeau, da intrau”, le-a răspuns fără a clipi moșul pentru o și mai mare plăcere și satisfacție a tinerilor adunați în jurul său”. Aici Tarlapan a făcut o pauză după care a adăugat: „Cu „mincinoșii” din popor, care ne creează buna dispoziție, ne lungim viața, iar cu mincinoșii adevărați, care au ajuns la cârma țării, ne-o stricăm și ne-o scurtăm”.

Uite-așa, mai glumind, mai criticând impostorii și parveniții, proștii și neșcoliții, călătoream noi odată cu Efim Tarlapan.