Nimic nou pe frontul de Est

De câteva luni, spectrul unui război ruso-ucrainean bântuie cancelariile lumii și mințile cetățenilor îngrijorați de urmările imprevizibile și, fără îndoială, catastrofale ale unei confruntări de proporții în Răsăritul Europei.

Ucrainenii se tem de alte rapturi teritoriale, de inevitabila baie de sânge. Est-europenii, și cei care sunt protejați prin tratate de NATO, și cei care sunt protejați de distanța geografică față de posibilul teatru de operațiuni, se panichează automat cu gândul la o eventuală invazie rusească. Rusia, indiferent de regimurile pe care le-a avut de-a lungul veacurilor, a izbutit să genereze un reflex condiționat de spaimă cam la toți vecinii ei – e destul să zăngănească puțin din arme, că aceștia din urmă se și cațără pe pereți de frică.

Vest-europenilor le tremură buzunarul: în cazul unui rezbel, ar putea crește din nou prețurile la hidrocarburi și, mai ales, ar muri speranța, acum încă vie, dar agonizantă, de a redobândi accesul la piața rusă, la banii de acolo și toate acele avantaje economice pe care le presupune cooperarea cu o Rusie bogată și liniștită. Americanii, cu percepția lor total inadecvată și învechită a realităților est-europene, nu-și doresc un nou focar de conflict într-o zonă care, realmente, nu-i prea interesează, dar se opun și se vor opune din principiu rușilor. Prin trimiterea de contingente militare în statele NATO din regiune și de arme în Ucraina, dar mai cu seamă prin sancțiuni. Măsurile acestea de susținere a Estului Europei și de pedepsire a Rusiei sunt mai curând simbolice decât practice, odată ce nici trupele/ armele nu vor fi prea multe, nici sancțiunile prea dure… și totuși.

Liderii ruși par să nu se teamă și să nu se ferească de nimic sau, cel puțin, asta e starea pe care o afișează, zgomotos, pretutindeni. Poporul rus crede încă în liderii pe care îi are și, în candoarea lui belicoasă, abia așteaptă să-și vadă vecinii umiliți. Prețul războiului îi este necunoscut, atâta vreme cât facturile sunt livrate de Ostankino. O nouă aventură în „Novorossia“ nu e decât un nou pretext de jubilare, compensarea sângeroasă a unor frustrări care cer mai curând intervenția medicilor decât a generalilor.

Toată discuția aceasta despre invadarea Ucrainei este, până la urmă, un fel de teatru al absurdului. Și mai lipsită de sens ar fi invazia propriu-zisă, dar ce îi îngrijorează cu adevărat pe oameni e că nimeni nu cunoaște intențiile regizorului și ale scenariștilor. Ce vrea Kremlinul? Comentatorii serioși și nepărtinitori înclină să creadă că e vorba de aceeași „dedovșcină“ geopolitică, de o agresiune mai curând mediatică și psihologică, de un nou șantaj pus la cale de Putin & Co, menit să sustragă nația de la eșecurile și crizele interne și să mai obțină niscai puncte sau avantaje în cearta, de peste gard, cu Occidentul. Gardul lovit pătimaș cu picioarele de Moscova fiind, bineînțeles, Ucraina.

Aceiași comentatori observă că tactica nu prea dă roade, poate doar în cazul rușilor domestici care își tratează fierbințeala naționalistă cu șocurile electrice emise de Ostankino. Și asta pentru că Vestul se arată iarăși solidar cu Estul, chiar dacă o face mai curând scrâșnind din dinți decât cu inima deschisă.

Conștiința că Rusia este o amenințare gravă la securitatea colectivă, inclusiv atunci când doar șantajează cu războiul, fără a se război cu adevărat, a pătruns până și în volierele birocratice de la Bruxelles. Duplicitatea germană, determinată de dependența critică a economiei nemțești de resursele Rusiei, a cedat și ea în fața realității. Chiar și Scholz, de al cărui duh social-democrat și filorus ne-am temut atât, a admis că soarta Nord Stream 2 ar putea depinde de evoluțiile ulterioare de la granița ruso-ucraineană – și cât de mult sperau rușii că va fi exact invers!

Primarul Kliciko râde cu amărăciune de nemții care vor să trimită ostașilor ucraineni căști de protecție: „Ce fel de sprijin ne va trimite data viitoare Germania? Perne?“. Iar pe români îi cam trec fiorii când îl aud pe Macron garantând ajutor militar Bucureștiului în caz că războiul se revarsă dincolo de hotarele Ucrainei: știm foarte bine cum și-a respectat Franța angajamentele față de noi în trecut. Dar toate aceste gesturi, ca și altele asemănătoare, cum ar fi livrarea recentă de arme și muniții americane ucrainenilor, sunt un mare progres față de ce se spunea și se făcea acum opt ani, când Rusia ocupa Crimeea și readucea spiritul lui Batika Mahno în Donețk și Luhansk. Singura întrebare e cât de tare îi impresionează pe cei de la Kremlin agitația și măsurile preventive ale occidentalilor?

Cred în continuare și eu că toată daravera e stârnită de dragul daraverei, că scopul Kremlinului nu e de a porni un război de proporții, ci de a-i pune pe alții să creadă că este capabil să o facă și, astfel, să-i îndemne la mai multă maleabilitate și ascultare față de pretențiile și „drepturile“ lui „istorice“. Autorii acestui spectacol și-au dorit ca totul să pară lipsit de înțeles și mai ales de finalitate, în ciuda comentariilor perfect inteligibile cu care însoțesc fiecare scenă. Pentru că necunoscutul naște frică, iar frica naște, uneori, monștri mai mari decât războiul. Și totuși, în scenariul acesta e ceva ce le scapă atât scenariștilor, cât și regizorului însuși: războiul are o logică a lui, nu mai puțin absurdă decât aceea a inșilor care îl speculează. Și poate izbucni din nimic, exact în clipa în care îl credeai mai improbabil sau mai controlabil ca oricând. E exact bezna care, dacă te uiți prea mult la ea, începe să-ți vorbească.