In vino veritas

Despre barul și terasa Uniunii Scriitorilor din Moldova s-ar putea scrie volume întregi, numai dacă nu s-ar găsi răuvoitori care să reinterpreteze greșit întâmplările de iznoavă care au avut și mai au loc pe acolo. Spun acest lucru, pentru că în ultimul timp pe rețelele de socializare s-au înmulțit cazurile de ponegrire a acestui local și a scriitorilor în general. Toată lumea știe însă că oamenii de creație mai beau și câte un păhărel, dar nu așa pur și simplu, ci dând naștere unor vorbe de duh, adevărate perle uneori, gândind cu glas tare și la toate problemele mai importante ale națiunii noastre atât de înzestrate cu simțul umorului, acesta fiind un adevărat medicament, benefic și salvator chiar și în cele mai dificile situații.

Făcând abstracție de ce ar putea să zică vreun nea cutărică sau vreo du-oamnă supărată, mai elevată și manierată, de pe Bâc sau de aiurea, vă voi povesti un caz care a avut loc în timpuri nu chiar îndepărtate, când Aurel Scobioală, Nicolae Esinencu, Gheorghe Vodă, Efim Tarlapan, Ion Ciocanu, Ion Mânăscurtă și încă mulți alții făceau adevărate sărbători ale spiritului din întâlnirile ce se întâmplau periodic la USM. Noi, cei mai tineri, în seri târzii, nu ne săturam să-i ascultăm pe cei care acum sunt plecați într-o altă lume, unde li s-au iertat toate păcatele și datorită faptului că au știut să semene voie bună și să aducă zâmbetul pe fețele noastre într-un timp când nu era chiar atât de simplu să te descurci, cum greu mai este să faci acest lucru și în prezent.

Așadar, iată, pe scurt, ce mi s-a întâmplat în barul Uniunii într-o seară cu degustare de vin, ca de obicei, prin anii nouăzeci ai secolului trecut. Cineva dintre poeții consacrați a propus să spună fiecare dintre cei prezenți, când îi vine rândul, câte o poezie. Nu are importanță dacă poezia este a ta sau aparține altcuiva, important este să fie bună, zicea poetul care își asumase și rolul de moderator. Acum, dragă cititorule, sper să înțelegi și să fii de acord cu aceea că, într-adevăr, ceea ce îi aduna pe scriitori în jurul unei mese era mai degrabă interesul pentru cuvântul scris, pentru ceea ce face fiecare, întâlnirile fiind și adevărate ateliere de creație. Ascultam poezii bune, de calitate spuse de colegii mei mai în vârstă, când m-am trezit îndemnat să spun și eu ceva. Eram „un mucos” printre consacrați, dar nici chiar un novice la astfel de șezători literare. „La marginea lumii/ Unde se opresc melcii/ să-și mai tragă sufletul/ Este un stâlp/ Pe care scrie:/„Până aici/ Oamenii nu ajung,/ Pentru că/ Mereu se grăbesc…”, am rostit așteptând să văd care va fi reacția publicului ascultător și băutor la cele câteva rânduri. „Extraordinară, excepțională, poți să zici că chiar genială!”, exclamă poetul moderator. „Cui aparține?” „Este a mea”, am răspuns eu năucit de laudele ce mi se aduceau și de aplauzele ce n-au întârziat. Cred că îmi creșteau deja urechile, când același moderator mi-a mai redus din entuziasm, coborându-mă pe pământ printr-o glumă pe care n-am s-o uit toată viața: „Dacă e a ta, trebuie să mai lucrezi la ea. Dacă era a unui alt poet, unul pe care îl cunoaște deja o lume întreagă, era cum ți-am spus mai înainte”.

Mai știi, poate că a avut dreptate…