S-au elbasit…

Kazahstanul și-a consumat cele 15 minute de glorie săptămâna trecută. Ceea ce a început ca o răscoală, declanșată de creșterea prețurilor la gaze, a luat, peste noapte, chipul unei lovituri de palat. Sau de iurtă, căci știm deja că lupta s-a dus între „junii“ clanului „șapîraștî“, condus de Elbasî, adică de Nursultan Nazarbaev, și Kasîm-Jomart Tokaev, actualul președinte al țării, provenit din clanul „kușik“, o rudă săracă din același „juz superior“ (una dintre cele trei uniuni ale triburilor kazahe) din care face parte și „liderul nației“. Ironia sorții e că tocmai „liderul nației“ a ținut să-l facă președinte pe aparent neutrul, echidistantul și credinciosul Tokaev în momentul în care s-a retras de pe scena politică în 2019!

O versiune ceva mai verificată a evenimentelor ne spune că protestatarii au cerut, inițial, pe 3 ianuarie a.c., reducerea prețurilor la gaze. Prețuri nejustificate, din punctul lor de vedere, într-o țară producătoare de gaze naturale (dar și petrol, aur, uraniu etc.,) care îi îmbogățesc numai pe cei din clanurile conducătoare, nu și pe cetățenii de rând, marginalizați și, în multe regiuni, mai săraci chiar decât moldovenii, care degrabă nici apă potabilă n-o să mai aibă, darămite zăcăminte. Societatea civilă a cerut imediat și participarea egală a tuturor clanurilor și „juzurilor“ la viața politică a țării. Tokaev ar fi înțeles oportunitatea ivită (după doi ani și ceva de umilință, era ocazia perfectă de a câștiga simpatia reală, nu falsificată la urne, a poporului și de a restrânge puterea clanului lui Elbasî) și a făgăduit revenirea la prețurile din 2021, ordonând forțelor de ordine să nu tragă în manifestanții din Janaozen. Fără a sta mult pe gânduri, nepoții și alte rude din clanul lui Elbasî aduc în Almatî grupuri mari de persoane care vandalizează clădiri și automobile, se trag focuri de arme, numărul victimelor crește. Tokaev le poruncește securiștilor și militarilor să intervină. Ordinele îi sunt ignorate și președintele kazah îl demite pe Samat Abiș (nepotul lui Nazarbaev și vicepreședinte al Comitetului Național de Securitate, CNS) și pe Karim Masimov, șeful Ministerului Kazah al Securității. Apoi vine rândul lui Elbasî, demis din funcția de președinte (mai mult formal și onorific, dar totuși președinte) al CNS. În cele din urmă, Tokaev apelează la ajutorul OTCS (Organizația Tratatului de Securitate Colectivă, sau, pe rusește, ODKB, înființată în 1992), pentru a înăbuși opoziția din armată, securitate, poliție și a pune capăt dezmățului din Almatî. Motivul invocat pentru presă și naivi e „necesitatea imperioasă“ de a combate „grupările teroriste“ din țară și din afara ei. Rușii, bielorușii, armenii, tadjicii au trimis, împreună, vreo patru mii de militari, dar e aproape sigur că fără susținerea trupelor și ofițerilor care i-au rămas loiali lui Tokaev, dezastrul ar fi continuat și azi. [Interesantă e și decizia Moscovei de a-l susține pe Tokaev în dauna vechiului amic Nursultan Abișevici.]

Ceea ce, în Kazahstan, a început ca Revoluția română din 1989 a continuat ca revolta din Chișinău de la 7 aprilie 2009. Finalul însă va fi, cel mai probabil, unul specific locului: țap ispășitor va fi decretat, în primul rând, Masimov, care nu e rudă cu nimeni, e un tehnocrat și deci pionul de sacrificat în acest gambit; Nazarbaev va ceda și restul puterii politice care îi mai rămâne în schimbul securității și, poate, al vieții sale și a numeroaselor lui rude; cu certitudine, vor mai cădea câteva capete ale unor apropiați, dar nu cele mai importante – ce nu faci însă ca să rămâi totuși în istorie ca Elbasî și nu ca un amărât de martir. Apoi, nici nu prea are rost să o faci pe mucenicul într-o țară care, cu sau fără Tokaev în frunte, nu are cum să se îndepărteze prea mult de moravurile ei dintotdeauna – structura tradițională a societății, patriarhală și autarhică, alcătuită din clanuri, aderența la valorile islamului, contextul geografic și cultural, istoria și datinile locului, toate vor concura la respingerea modelului democratic și liberal al dezvoltării. Kazahii se vor putea considera fericiți dacă cea mai însemnată achiziție a lor după evenimentele din ianuarie 2022 va fi o distribuire ceva mai echitabilă a accesului la resurse, a activelor private și a banilor publici.

Tragedia kazahă ar trebui să-i pună pe gânduri nu numai pe cei care au provocat-o, direct sau indirect, mai ales prin nesimțirea cu care au exploatat aproape toată bogăția țării, agonisind averi fabuloase și aducându-i pe oameni la sapă de lemn. Ci și pe liderii din același ODKB, de exemplu, care se poartă la fel cu „supușii“ lor. Lukașenka a gâtuit maniacal revolta din țara lui și puterea i se sprijină acum numai pe baionete (cam așa cum au procedat și oamenii lui Nazarbaev în 2011, când au reprimat crunt o răscoală a muncitorilor din Janaozen). Armenii au un fel de democrație, dar numai după ce s-au tras focuri în parlament și lumea s-a burzuluit de mai multe ori în stradă. Kazahstanul s-a ales cu o rocadă a puterii după o considerabilă baie de sânge. Intact e, deocamdată, doar bizantinismul putinist. Pentru cât timp oare?