De râs și de plâns

Ce ți-i cu exprimarea asta corectă, domnule, mai ales la moldovenii din stânga Prutului! Greșeală peste greșeală la tot pasul sub influența limbii, știți dumneavoastră care, a fratelui mai mare, unul care împarte dreptatea în toată lumea de nu mai rămâne și în țara lui.

Odată cu dreptatea, timp de vreo două secole, s-au împărțit și greșelile de limbă, sărmanul moldovean „cu limba lată”, cum se zice pe la București, mai ales cel fără niciun fel de studii, dând în bară cu calchierile, de care n-a auzit, dar le folosește pentru a fi înțeles. Da, da, pentru că dacă ar vorbi cu neologisme, în caz că le-ar cunoaște, ar risca să fie luat peste picior, chiar batjocorit uneori.

Cine se descurcă mai bine „cu limba”, când se ciocnește cu neștiința, sau poate cu ignoranța agresivă, de cele mai multe ori preferă să-și caute de treabă, „să nu-și pună mintea”. Am fost, deseori, martor al altercațiilor verbale între vorbitori mai culți ai limbii române și cei care, în mijloacele de transport în comun, nu au grijă de „ceea ce le iese din gură”. Biata ființă care a încercat vreodată să-i corecteze pe cei care își fac un blazon de mândrie din a vorbi „aiurea în tramvai”, „pațani” și „coreși”, „blatnîe”, „padruște”, moldoveni mancurtizați sau rusofoni cât de cât moldovenizați, era bucuroasă să scape de aceștia, sărind și fugind la prima stație, în cel mai bun caz. În foarte rare cazuri însă, hahalerele inculte și agramate care își bat joc de „ceea ce avem mai sfânt” sunt puse la punct de cei care stau la straja legii și a ordinii publice. Din ce cauză este doar o întrebare retorică…

Cu toate acestea, cea mai mare parte a moldovenilor tinde să cunoască tot mai bine și mai bine limba care ne unește într-un neam, greșelile de scriere și exprimare fiindu-le, oricum, inevitabile. În condiții mai puțin nocive, ca să mai facem și puțin haz de necaz, am îndrăznit să corectez pe câte cineva când am simțit că nu va fi cu mare supărare „lecția”. Iată două întâmplări pe care vi le prezint pe scurt:

La Tighina, eram prezent la prima adunare de părinți și învățătoarea m-a întrebat cum mi-i familia. Mică, i-am răspuns. Bine, domnule Mică, veți face parte din comitetul părintesc. Nu am nimic împotrivă, dar familia îmi este mică, pentru că e compusă din trei membri, unul fiind eleva Bâlici Maria, care învață în clasa dumneavoastră. Iar numele meu de familie cred că-l cunoașteți deja.

Când s-a întâmplat să fiu odată internat în spital, sora de gardă care intrase în schimb, de asemenea, m-a întrebat aproape că rusește: „Cum familia?”. „Slavă Domnului”, i-am răspuns gândind la faptul că totul e în regulă, chiar dacă eu, capul familiei, am ajuns la spital. Sora, o tinerică după colegiu, a început să caute în lista pacienților numele de familie „Slavă Domnului”, iar eu am înțeles că în următoarele 24 de ore mi se vor face cele mai dureroase injecții.

Ce am pățit, și într-un caz, și în altul, nu vă mai povestesc, dar, după ce mai întâi v-am întristat, iar mai apoi, sper, v-am mai înveselit, vă doresc să aveți familii sănătoase și fericite, iar numele de familie să le purtați cu răspundere și demnitate.