Despre filantropie și filantropi

Obsedați de buletinul de știri și de cronica politică, de vedetele momentului, politice sau pop, de catastrofe și pandemii, trecem peste oamenii care rămân în umbra istoriei mari. Aflăm de existența unui muzician când i se confiscă instrumentul. De creația unui scriitor când i se acordă un premiu internațional important. De prestanța unui atlet când acesta câștigă o medalie prestigioasă. De un luptător pentru drepturi sau de un jurnalist onest atunci când aceștia sunt bătuți sau uciși.

Dacă evenimentele din viața celor care ne reprezintă cu adevărat, într-o măsură în mod sigur mai mare decât președinții și diplomații, nu se înscriu în ordinea senzaționalului, nu se intersectează cu politicul și nu frizează frivolul, ele riscă să rămână complet necunoscute publicului larg. Decența, seriozitatea, dăruirea, efortul întru performanță și nu întru captarea atenției generale sunt garanția anonimatului și o mare șansă de a supraviețui, în timp, cel mult sub forma unui scurt articol de dicționar enciclopedic. Dar asta numai dacă ai avut noroc să trăiești într-o țară în care se editează asemenea dicționare.

Există o categorie de cetățeni care nu au nici măcar norocul oamenilor de cultură sau al activiștilor civili. Aceștia sunt chiar cei care îi ajută, financiar, pe artiști, scriitori, savanți, jurnaliști și alți fanatici ai ideilor de frumos, adevăr și dreptate. Filantropi care, dacă nu sunt Soros, adică nu beneficiază de publicitatea politică a Occidentului, riscă să fie dați uitării chiar înainte de a fi fost cunoscuți de poporul pentru binele căruia au trudit și și-au donat banii.

Întrebați-i pe românii din Basarabia și din țară cine a fost Vasile Stroescu. Să vă ferească Sfântul să explicați tăcerea subsecvent-stingheritoare a nației prin cine știe ce lapsus cauzat de pandemie. Dacă aveți cumva vreo îndoială în această privință, întrebați-i imediat despre Angelina Jolie.

Iar pe rușii de azi întrebați-i cine a fost Dimitri Zimin. Da, a fost, căci în data de 22 decembrie a.c., marele binefăcător al științei și culturii ruse s-a stins din viață.

Personalitatea acestui filantrop este extraordinară, iar destinul, aproape parabolic. Dimitri Borisovici Zimin cobora dintr-o familie de negustori ruși. Tatăl său a fost arestat de NKVD și a murit într-un lagăr de lângă Novosibirsk în 1935, iar o parte din rude a emigrat în Vest după puciul bolșevic. În perioada sovietică, s-a remarcat printr-o frumoasă carieră de cercetător fizician în domeniul radiocomunicațiilor: doctor în științe în 1984 și autor a peste o sută de lucrări și invenții. În 1991, la vârsta de 58 de ani, Zimin a devenit om de afaceri, iar în 1992 a pus bazele companiei de telefonie mobilă „VîmpelKom“ (cu peste 240 de milioane de abonați acum câțiva ani). În 2002, a înființat fundația „Dinastia“, a cărei menire a fost să susțină științele fundamentale și cercetarea. Donându-și cea mai mare parte a banilor câștigați fondului de binefaceri, s-a retras în același an din business. Din 2008, fundația a decernat premiul „Просветитель“ (literalmente, „iluministul“) pentru cea mai bună lucrare de popularizare a științei în limba rusă.

Răsplata statului rus pentru contribuțiile lui Zimin la dezvoltarea științei și emanciparea societății a venit în 2015, când ministerul federal al Justiției a inclus „Dinastia“ în lista „organizațiilor noncomerciale“ ce „îndeplinesc funcția de agenți străini“ (sic!). În același an, filantropul rus s-a retras (eufemistic vorbind) în Elveția, unde a creat „Zimin Foundation“, pentru a sprijini cercetarea științifică în alte țări ale lumii, dacă tot nu putea să o mai facă în patrie.

Cazul lui Zimin este, din nefericire, aproape unic în spațiul postsovietic. Un spațiu care a produs o puzderie de oameni foarte bogați, dar care nu s-au gândit niciodată să doneze dezinteresat, sistematic și neconjunctural pentru știință și pentru cultură. Organizații ca „Edelweiss“, în RM, au fost mai curând o pervertire a cauzei carității, decât o afirmare a acesteia, dată fiind sursa finanțării și finalitatea reală a acesteia, care consta în înnobilarea finanțatorului sub acoperirea actelor de caritate.

De ce nu avem oameni de calibrul lui Zimin (adică nu donatori ocazionali și avânturi caritabile sporadice) în RM? Ba chiar nici în România? Cu toate că am avut o mulțime până la instaurarea comunismului? Mă tem că un răspuns onest la această întrebare va suna ca un verdict, revelând un adevăr trist despre starea actuală a nației. Pe când nouă nu ne place adevărul și, mai ales, ne place să credem că de debilitățile și de scăderile noastre sunt alții de vină. Nu faptul că, la câți suntem și la cât de tari ne dăm uneori, societatea și sistemul nostru educațional nu au fost în stare, timp de aproape trei decenii de libertate, să cultive măcar o persoană în acest spirit.