„Îmi venea să plâng de bucurie când mi-am văzut prima carte”

Interviu cu Tatiana Grosu, 22 de ani, poetă

– Dragă Tatiana Grosu, crezi că există profesia de poet?

Nu știu dacă pot să-i spun profesie (cel puțin în momentul de față). Eu am început să scriu poezie dintr-o mare tristețe, încă de când eram copil, apoi scrisul versurilor s-a transformat într-un hobby, o fac și până acum din plăcere. E drept că scrisul m-a ajutat foarte mult chiar și acum, la facultate, dar nu m-am gândit niciodată să fac o profesie din asta. E destul de greu să trăiești doar din scris, mai ai nevoie și de o altă activitate pentru a te întreține. Deși îmi amintesc de ziua în care pentru prima dată primisem un onorariu pentru o poezie. M-am gândit că mi-ar plăcea să fac asta de acum înainte, dar încă nu am reușit. Totuși, cred că profesia de scriitor există, deoarece scrisul necesită studiu, multă teorie și apoi exerciții, experimente, practică.

– Tu ce profesie ai?

Eu sunt profesoară și am o legătură directă cu literatura și cele-ale scrisului. Am avut mare noroc. Mă ajută foarte mult cursurile de la Facultatea de Litere, profit de tot ce studiem aici.

– Înainte de facultate ai studiat la Centrul de Excelență în Viticultură și Vinificație. Ce relație există între poezie și vinificație?

La acest Centru specializat în vinificație și viticultură eu am studiat turismul. Pot spune că acolo mi-am petrecut cei mai frumoși ani de studenție. Acum urmez facultatea la Universitatea de Stat din Moldova, dar din păcate, viață studențească este una de la distanță. Mă rog, e o experiență și asta.

Sunt convinsă că există o legătură între un vin bun și poezie. Așa cum un vin bun trece printr-o serie de procese până a ajunge pe rafturile magazinelor, așa și poezia trece printr-o multitudine de transformări. Există textul brut pe care îl scrii din prima, iar apoi faci modificări peste modificări, până se șlefuiește și rămâi satisfăcut de rezultat. Nu ți-e rușine să citești ce ai scris.

– Poezia pentru tine este o ocupație principală sau auxiliară?

Rolul poeziei în viața mea se modifică în funcție de starea mea fizică și psiho-emoțională. Există perioade când scriu foarte mult, am multe idei și știu cum să le aranjez într-un text. Iar apoi pur și simplu sunt epuizată și nu mai pot să scot nici un cuvânt din mine. Înainte eram foarte stresată de aceste schimbări, iar apoi am învățat să trăiesc cu ele și să le accept așa cum vin. Acum mai încerc să scriu și proză, și îmi place ce iese. Când scriu mai puțin, citesc mai mult, și invers.

– De curând a apărut cartea ta de poeme „Ce vedem noi când ne uităm unul la altul”, la editura Casa de Pariuri Literare din București. Cât de surprinzător pentru tine e propriul debut?

Nici acum nu am realizat definitiv că acest lucru s-a întâmplat. Cu mai mulți ani în urmă, îmi doream foarte mult să scriu o carte și să o public, eram entuziasmată de această idee. Nu știu de ce, dar eram convinsă că numaidecât aceasta se va întâmpla. Apoi am avut niște perioade de nesiguranță, însă până la urmă, am adunat manuscrisul. El conține poeme scrise timp de un an (de când începuse pandemia și eram în izolare), dar sunt și niște poeme mai recente. Într-o zi, am înșirat manuscrisul pe podea în toată camera și așa am ales textele, le-am aranjat într-o anumită structură, era un fel de puzzle. Când am primit răspunsul afirmativ de la editură, îmi venea să plâng de bucurie, iar când am luat cartea mea în mână, am zis: „Da, este exact așa cum mi-am dorit-o!”.

– Cine ți-a sugerat titlul?

Eu am ales titlul. Dintre toate opțiunile, acesta mi s-a părut cel mai sugestiv. Motivul pentru care l-am ales este că el poate avea o dublă sau chiar triplă interpretare, iar mie îmi place acest lucru în texte.

– Multe poeme din cartea ta de debut sunt despre dragoste. Cât dramatism conține dragostea?

La mine dragostea conține mult dramatism încă din copilărie, iar eu în adolescență am interpretat-o greșit. M-am gândit să scriu și despre asta. Acum, de fapt, îmi dau seama că lucrurile stau mult mai simplu, iar ca să scăpăm de sentimentele apăsătoare care ne macină, ar trebui să ne uităm unul la altul și să ne vorbim.

– Cine dintre poeți a scris cel mai frumos despre dragoste?

Eu cred că toți au scris despre dragoste în felul lor, așa cum au simțit-o/ trăit-o. Pe mine m-au marcat poemele semnate de Mariana Marin, Ingeborg Bachmann, Anne Sexton, Emily Dickinson (la sigur, sunt și alți autori de care nu-mi amintesc acum). Mie îmi place să mă gândesc că dragostea este o portocală, iar când spun asta, îmi amintesc de Emil Brumaru, poeziile căruia îmi plac foarte mult.

– Ce rol are Atelierul lui Dumitru Crudu în scrisul tău?

Am avut noroc de Atelierul lui Dumitru Crudu, este cel mai important lucru care mi s-a întâmplat pe plan literar. Țin minte că atunci când am citit primul poem la Atelier, am fost criticată. M-am întristat, firește. Nu am mai venit vreo lună la Atelier, dar la un moment dat am realizat că ceea ce scrisesem până atunci, era doar influența literaturii școlare. Nu cunoșteam ce se scrie acum, ce scriitori există în prezent, cum se petrec evenimentele literare, cum se publică cărțile, care sunt formulele poetice moderne. Atelierul a fost temelia adevărată a ceea ce scriu eu acum. Așteptam sâmbetele, ca să vin la Atelier și să scriu. Doar așa am putut să învăț să scriu poezie, prin mult exercițiu. Până atunci nu redactam nici un text, îmi era foarte greu să renunț la ceea ce scrisesem. Totuși, am reușit să trec și peste asta, iar acesta a fost unul dintre cele mai importante lucruri din viața mea. La Atelier am văzut și alți scriitori români, datorită cărora m-am legat și mai mult de scris și de poezie în special.

– Unde ai lansat cartea de debut?

Prima lansare a avut loc în mediul on-line, unde ne-am întâlnit cu Victoria Tatarin care, de asemenea, a debutat la Casa de Pariuri Literare anul acesta, și i-am avut ca invitați pe Mina Decu și Andrei Mocuța. A doua lansare a avut loc la Cartego, la Chișinău, de data aceasta pe viu. Au vorbit Nicolae Popa și Oxana Gherman, cărora le sunt foarte recunoscătoare.

– Vor mai fi lansări?

Urmează să mai facem o lansare în orășelul meu natal, Vadul lui Vodă, la Biblioteca Orășenească de aici, pe data de 14 decembrie.

– Ce fel de cititori îți dorești?

Nu are importanță de care. Pot fi cei mai diferiți cititori. Chiar și cei care nu au citit niciodată o carte cap-coadă, au dreptul să citească poezie. Dacă li s-ar nimeri la îndemână cartea mea, nu am decât să mă bucur.

– Câți ani ai? Cum te vezi peste zece ani?

Acum am 22 de ani (dar am să vă mărturisesc că deseori uit câți ani am, nu sunt sigură dacă am 21 sau 22). La 32 de ani vreau să mă văd fericită, iar pe lângă asta, să mai și scriu. Atât cât am să pot.

– Visezi un raft plin cu cărțile tale?

Nu m-am gândit niciodată la asta, probabil din cauza că până acum visam la prima mea carte. Trebuie să-mi revăd visele.

– Ce citești acum?

Acum citesc literatură modernă, de curând l-am descoperit pe Andre Gide cu „Prometeu rău înlănțuit” și mi-a plăcut. Mă atrag situațiile absurde, pentru că aici poți răsturna întâmplările cum îți dorești. Iar după Gide am recitit „Procesul”. L-am descoperit pe H.H. Munro cu istoriile sale scurte.

– Ce gânduri ai înainte de Crăciun?

În primul rând, să trec de examene că am vreo șapte, iar în al doilea rând, să fim cu toții sănătoși și să nu se stingă lumina din sufletele noastre.

– Mulțumesc pentru interviu!