Unde-i lege nu-i tocmeală?

Cu legile se întâmplă lucruri ciudate. Le elaborează, aprobă (și le aplică) majoritatea. Dar cel mai des le invocă și cel mai des se apără cu ele minoritatea, opoziția. Până la un punct, lucrurile sunt explicabile. Majoritatea, atunci când respectă punctual legea, o face, de regulă, discret. Mai apoi, având, cum se spune, cuțitul și paharul, majoritatea își croiește drumul propriu fără multă jenă: fie respectând (uneori, pe muchie) legea, fie ocolind-o fără multe emoții. Fie modificând-o, uneori dintr-o necesitate de moment. În fine, ignorând-o.

În epocile totalitare, de exemplu, nu legea era preocuparea majoră a establishmentului, ci înaltele scopuri sacre și directivele autorității supreme (în socialism, de exemplu, acestea erau indicațiile plenarelor de partid). În susținerea tezelor din alineatul anterior, vă amintesc că opozanții regimului sovietic (disidenții) invocau nu atât legile absolute ale democrației și conviețuirii umane, ci… constituția sovietică, pe care o neglijau autoritățile și, mai ales, organele represive. Iar din epoca „totalitarismului local” îmi amintesc formula unui jurist care analiza guvernarea lui Vladimir Voronin (el avea o majoritate constituțională). La întrebarea dacă liderul comunist (președinte al RM) încalcă legea, juristul a explicat printr-un arabesc juridic-lingvistic pur moldovenesc: nu, Voronin nu încalcă legea; el pur și simplu nu o aplică.

Totul ține de interpretare și aplicare. Trimiterea la lege e de fiecare dată absolută și categorică: Unde-i lege, nu-i tocmeală. Dar aplicarea ei demonstrează că dreptatea e o valoare negociabilă: tocmai de aceea în toată lumea legile se aplică în urma judecății. În acest sens, hotărârile instanțelor în privința Marinei Tauber sunt tocmai aplicări ale legii (care, în alte cazuri, au ignorat corupția electoratului, inclusiv cheltuielile nedeclarate/ nejustificate). Paralela cu cazul Năstase e forțată rău: acolo s-au căutat (cu contribuția activă a socialiștilor) motive, aici ele stau la suprafață. Mai mult: partidul din care face parte deputata încalcă legea în acest sens într-un mod absolut sfidător. Cu mari pericole pentru viitor.

Adevărata întrebare e aici: care va fi impactul acestei aventuri? Cum va reacționa electoratul din Bălți și cum vor reacționa, pe viitor, alegătorii din RM? Or, cu toate deosebirile – enorme! – dintre Marina Tauber și Andrei Năstase, în privința lor legea a fost aplicată cu gând să-i penalizeze pe ei, dar în esență a fost desconsiderată opinia alegătorilor. Iar de faptul cum vor reacționa aceștia din urmă va depinde și viitorul contur politic al RM.

Tocmai spre asta voiam să aduc vorba: spre viitor. Dacă singura grijă a politicienilor ar fi să respecte cu strictețe legea și să placă majorității, nicio reformă nu ar fi fost posibilă. Respectând, formal, legea, azi am mai fi trăit încă în epoca stagnării „socialismului dezvoltat”, în cea mai mare și mai izolată țară din lume și, ca să închidem acolada, nu am fi fost deloc interesați de ce spune legea și de cât de punctual și corect se aplică. Am fi știut că alții sunt cei care decid cine să „candideze”, de fapt, cine să fie numit primar, deputat sau președinte.

Astfel încât legile mai trebuie tocmite. Nu atât ca să-i împace pe toți, cât să pună la punct impostura și tupeul. Or asta înseamnă schimbarea: eliminarea din joc a celor care își impun propriile reguli, iar prin coruperea alegătorului – compromițând orice exercițiu democratic. Adevărat, vina este și a alegătorului nostru, unul foarte specific. Dar pentru a schimba lucrurile, se cer mișcări hotărâte. Care ar asigura funcționarea de facto a procesului democratic.

Înțeleg că toată lumea din opoziție caută orice motiv pentru a critica guvernarea. Puterea nici măcar nu trebuie să se supere pe acest motiv. Pe de altă parte, atunci când legea se încalcă, trebuie să protestăm cu toții, indiferent cine pierde sau câștigă din asta. Dar este oare cazul Tauber motiv de protest și solidarizare în jurul ei? Cât de sinceră e plângerea de mila ei, de vreme ce nu am auzit aceleași revolte atunci când Plahotniuc și-a șters picioarele de buletinele de vot ale chișinăuienilor? Or tocmai de atunci se atesta cel mai evident acest fenomen al statului capturat… de justiție. În acest sens, dictonul latin „Pereat mundus, fiat justitia!” îți dădea fiori.

Ce ar fi de făcut? În ultimă instanță, trebuie să acceptăm deciziile judiciare chiar și atunci când nu ne convin. Pentru că CEC, cu toate riscurile, și-a asumat pentru prima dată funcția de purificare a câmpului electoral, de vreme ce toți ceilalți sunt(em) reticenți. Iată de ce trebuie să acceptăm deciziile chiar și atunci când credem că legea a fost aplicată părtinitor, selectiv și abuziv. Iar judecata nu e un blând procedeu psihoterapeutic, ci intervenție chirurgicală, dureroasă și cu consecințe imprevizibile. Cam asta avea în vedere zicala „Unde-i lege, nu-i tocmeală”. Un fel de traducere românească a lui „Dura lex, sed lex”.