O discuție telefonică

Un văr al meu mă sună ca să vadă ce mai fac. Ce să fac, zic, fac și eu ce pot la vârsta mea. Lasă, nu te mai plânge că ești zdravăn ca un bou bun de pus la plug, dar, din păcate, acum nu se mai ară cu boii. Comparația, să vă spun drept, nu-mi prea convine, pentru că pentru mine „ca un bou” înseamnă altceva, dar continui discuția, pentru că suntem rude și, vorba lui, sângele apă nu se face.

Boii nu mai ară, îi răspund, boii sunt la conducere și conduc alți boi care îi aleg. Mă faci bou, mă întreabă. Nu, dar trebuie să discutăm ceva că nu degeaba m-ai sunat. Sau ai vrut să-mi comunici ceva important? Important, neimportant, te sun ca să văd cum o mai duci. O duc bine, îi spun, dar când o duc, văd că degeaba m-am dus. Nu știu prin ce minune, parcă am devenit mai înțelept. Nu că n-aș putea, dar sunt mai pretențios. Deșertăciunea deșertăciunilor, înțelegi? Nu prea înțelege, pentru că îmi spune imediat că are un medic foarte bun și mă poate ajuta. Cui nu i se întâmplă, zice el, mai ales în perioada asta pandemică, când stai mai mult în casă, nu te miști și, încet-încet, uiți de plăcerile vieții, uiți totul, de parcă nici n-ai fost vreodată tânăr. Am glumit, bre, îi spun aproape că supărat. Situația e sub control și, la urma urmei, e treaba mea personală și a soției cu care „am să mă văd” după ce trece postul… Râde de nu mai poate, iar când se potolește mă întreabă de ce nu-l sun și eu, măcar o dată pe săptămână, să-i spun ceva, să-l întreb și eu ce mai face, că doar așa-i între neamuri. Încerc să scap cu o glumă: sunt foarte ocupat, pentru că lucrez la o antologie de autor, cu sonete nemuritoare pe care am să le public, după ce o să mor fizic, în paradis. Deja m-am înțeles cu Sfântul Petru să-mi dea un locușor călduț ca să pot scrie și acolo. Am să-ți trimit și ție câte un exemplar din fiecare carte scrisă în lumea de dincolo, oriunde vei fi, aici, pe pământ, sau tot pe plaiuri cerești. Asta ca să vezi că și eu te stimez ca neam ce-mi ești, dar și ca scuză pentru faptul că nu te-am sunat atâta timp. Doamne, Dumnezeule, dar tu într-adevăr ai probleme de sănătate, îmi răspunde el. Cu cărțile astea ale tale, cu scrisul, ai luat-o razna. Vorbești în dodii, aiurești și nu-ți dai seama pe ce lume trăiești! Uite ce, am să te sun mai des, poate chiar în fiecare zi, ca să te mai țin de vorbă și să mai uiți de prostiile tale. Treaba asta cu creația, știut lucru, nu duce la bine… Dacă dorești, îți pun și niște bani, mai mulți bani, pe contul tău de telefon mobil. Să mă poți suna și tu mai des, să vorbim cât vrei, oricând vrei.

I-am mulțumit, desigur, pentru grija pe care mi-o poartă, i-am spus că exemplarele sale de carte, pe care mă gândeam să i le trimit din Rai, le voi transmite altcuiva. I-am mai spus că de scris nu mă voi lăsa, că oricum, din această nenorocire, nu există cale întoarsă și voi merge așa, ca prostul, înainte. I-am dat asigurări că o să-l sun cel puțin o dată pe săptămână, uneori mai des, pentru că mi-a plăcut discuția și îmi pare rău că nu l-am descoperit, ca interesant și irepetabil interlocutor, mai înainte.

Nu știu dacă a spus cuiva despre discuția noastră telefonică, dar a doua zi m-au sunat mai toate rudele ca să mă întrebe cum o mai duc.