Despre patriotism în era globalizării

Ancheta Irinei Nechit din numărul trecut al „Gazetei de Chișinău”, privind „cartea care a trezit sentimente patriotice”, a developat o lecție despre patriotism în vremuri pragmatice și abstracte. Or „iubirea de moșie” din Scrisoarea III a lui Eminescu era foarte concretă: aici era și baștina, dar și proprietatea; istoria nu se certa cu geografia și harta era egală cu teritoriul. Azi, când dragostea de țară a strămoșilor se confundă cu dragostea pentru stat (mai nou: pentru statalitate) sau, mai precis: pentru un regim politic (și chiar pentru un partid politic), confuziile se transformă în joc periculos al confruntărilor… tocmai pe toloaca împăcărilor necesare.

Or patriotismul înțeles ca identitate cât mai pură și cât mai deosebită de ceilalți transformă jocul într-o perpetuă confruntare cu alții. Confruntare în eternă progresie: mai întâi o delimitare simplă, pur rasistă, pe criterii biologice; apoi una pe măsura țarcului comun; apoi una pe criteriul dragostei pentru compatrioți; apoi una pe criteriul alianței comilitonilor devotați; apoi, succesiv: pe măsura intensității declarațiilor de iubire și, inevitabil, pe criteriul tensiunii urii față de ceilalți. Într-o ultimă consecință, developând toate exigențele, rămâi singurul patriot autentic, într-o veșnică suspiciune și confruntare cu toți ceilalți.

Întrebările Irinei Nechit nu aveau în vedere cărțile patriotice, ci performanțele editoriale care ne fac să ne mândrim că suntem români. Punându-mi și eu întrebarea, încercam să-mi amintesc: când am fost mândru de sine, grație cărților altora? Răspunsul e simplu: atunci când am citit cărțile bune alor noștri. Când l-am descoperit, de exemplu (târziu de tot – prietenii știu de ce) pe Camil Petrescu – îl citisem deja pe Proust: o pătrime în franceză, celelalte trei pătrimi – în rusă! –, am fost foarte mândru că un autor român, contemporan cu Proust, este tot atât de bun și tot atât de modern ca francezul.

M-am simțit mândru (de parcă aș fi avut vreun merit) atunci când, la o ediție a Târgului de Carte „Gaudeamus” de la București, Kinderland, cartea Lilianei Corobca, a fost cea mai solicitată. Dar mai ales atunci când am văzut-o tradusă în germană, apoi slovenă…, devenind, încet dar sigur, bestseller internațional. Ca și cărțile Tatianei Țîbuleac, pe care am aplaudat-o mai întâi (și mi-am adus neamurile mele franceze să mă laud cu ea) la un salon de carte de la Saint-Etienne. Încă nu avea Premiul UE pentru literatură, încă nu o cunoștea multă lume, dar eu deja gustam din gloria ei europeană.

Un răspuns posibil ar fi fost poate această listă (incompletă): Sincronía, diacronía e historia; Teoría del lenguaje y lingüística general; Principios de semántica estructural; El hombre y su lenguaje. Estudios de teoría y metodología lingüística; Gramática, semántica, universales; Lecciones de lingüística general; Introducción a la lingüística; Competencia lingüística; Lenguaje y discurso. Sau: Von Genebrardus bis Hervás. Beiträge zur Geschichte der Kenntnis des Rumänischen in Westeuropa (De la Genebrardus la Hervás . Contribuții la istoria cunoașterii limbii române în Europa occidentală); Textlinguistic. Eine Einführung; Trends in Structural Semantics; Geschichte der Sprachphilosophie. Von den Anfängen bis Rousseau. (Istoria filozofiei limbajului. De la începuturi până la Rousseau). Adică: performanțele editoriale mondiale ale lui Eugeniu Coșeriu.

Tot atât de multe sentimente patriotice îmi trezesc cărțile lui Eugène Ionesco, un dramaturg de primă mărime pe firmamentul teatrului mondial: Cântăreața cheală; Scaunele; Lecția; Rinocerii; Regele moare ș.a.m.d. Mă simt măgulit că, răspunzând întrebărilor unui jurnalist de la revista franceză LIRE, dramaturgul face referință la experiența sa românească. Exact așa cum Cioran, într-un alt interviu, dar pentru aceeași revistă, își amintește de începuturi, de celebra sa tânguire pur românească Pe culmile disperării. Eram mândru descoperind, la un târg de carte, la o editură din Ekaterinburg, o colecție de titluri aparținând lui Mircea Eliade, iar la o editură germană – volumele lui Mircea Cărtărescu.

Pe unii autori de ai noștri ni i-au descoperit străinii: vreun Byron, de exemplu, când, într-un cânt din Don Juan, face trimitere la Istoria Imperiului Otoman a lui Cantemir (carte la care ne-au mai trimis și Enciclopedia lui Diderot, și Voltaire, și Victor Hugo)… Iar în veacul XX străinii au aplaudat autori de origine română pentru revelația absolută: nu poți să vorbești azi despre avangarda europeană, fără să rostești numele lui Tristan Tzara…

Oricât de diferite, aceste cărți au ceva în comun. Spre deosebire de discursurile „patriotice” cu care ne-am obișnuit: segregaționiste, exclusiviste, izolaționiste, aceste cărți sunt integratoare și globaliste. Ele sunt imperiale (construind imperiul spiritual al lumii civilizate), parte din marea cultură a lumii; prin ele suntem și noi făuritori ai acestei culturi.