Cărțile și patriotismul

În preajma lui 1 Decembrie, i-am rugat pe mai mulți scriitori, oameni de cultură de pe ambele maluri ale Prutului să-mi răspundă la o întrebare: „Ce carte, citită recent sau mai demult, v-a trezit sentimente patriotice?”. Vă invit să citiți răspunsurile.

Victoria Cușnir, Chișinău: „Am simțit amărăciune în fața neputinței noastre”

„Nu știu ce culoare și ce încărcătura trebuie să poarte aceste sentimente patriotice, cât de înălțătoare trebuie să fie ele, dar de multe ori, anumite lecturi mi-au impus reflecții legate de istorie și țară nu neapărat înălțătoare. De cele mai dese ori, am simțit amărăciune, indignare, umilință în fata impasului sau a neputinței în care ne-am găsit de-a lungul vremurilor. „Pădurea spânzuraților” de Liviu Rebreanu a avut un impact emoțional de proporții asupra mea, „De doua mii de ani” a lui Mihail Sebastian, la fel, e un roman care te va obliga să umbli și prin alte cărți de istorie. Și Virgil Gheorghiu cu „Ora 25”. Și scurta listă a romanelor la zi care-ți pot oferi perspectiva asupra istoriei și tulbura emoțional sunt „Cartea foametei” a Larisei Turea, „Grădina de sticlă” a Tatianei Țîbuleac și, mai ales, saga lui Oleg Serebrian din care până azi au fost lansate trei volume: „Cântecul Marii”, „Woldemar”, „Pe contrasens”. Aleg câte trei cărți din trei categorii și închei cu „Eseu asupra încremenirii” de Iulian Fruntașu care e o carte obligatorie asupra istoriei recente a Moldovei sau, dacă coboram în ani, nu sunt de neglijat „Însemnările unui guvernator” ale lui Serghei Urusov, dar și „Dificila Unire” a lui Alberto Basciani. În mod sigur aceste cărți vor stârni mai mult interes pentru istorie și om.”

Adrian Alui Gheorghe, Piatra-Neamț: „Să fim în dialog cu marea cultură a lumii”

„Limba română, spusă sau scrisă, în orice context, îmi dă sentimente patriotice. M-am simțit foarte român și foarte european, în zilele din urmă, citind „Istoria Insulei” a lui Evgheni Vodolazkin, „Viața financiară a poeților” a lui Jess Walter sau „Jurnalul din anul Nobelului” semnat de Jose Saramago. Nu există bucurie mai mare și stare de român mai deplină, decât aceea de a fi în dialog cu marea cultură a lumii și de a avea sentimentul că nu suntem cu nimic mai prejos. Desigur, dacă deschid o carte de Eminescu, de Blaga, de Nichita Stănescu, de Sorescu, de Vieru, de Breban, de Bacovia, de Cioran, de Ionesco sau Blandiana, sentimentele patriotice sună în minte și în inimă ca o adevărată pădure de clopote.”

Teodora Coman, Sibiu: „Fibra patriotismului se dizolvă în dezamăgire și resemnare”

„Fiindcă am petrecut mare parte din anii de școală în comunism, am crescut cu un patriotism fals, redus la sloganuri, figuri istorice eroizate, trecut mistificat, serbări școlare dedicate partidului și tovarășului, naționalism exacerbat. Mult mai târziu am realizat cât de des se alunecă în patriotardism prin gesturi emfatice, devenite automatisme și clișee: jurământul cu mâna pe inimă și pe steag, atitudine belicoasă față de cei care ,,vor să ne fure țara” sau discursuri politicianiste de tip ,,mult zgomot pentru nimic”.

Cred că patriotismul este înțeles cel mai bine de românii dezrădăcinați, obligați să plece din țara care nu îi respectă, în cărți precum ,,Kinderland”, de Liliana Corobca, ,,Cât de aproape sunt ploile reci”, de Bogdan Coșa sau ,,Așa să crească iarba pe noi”, de Augustin Cupșa. De la personajele astea, indiferent că sunt copii sau adulți, simți dorul crâncen de ce ar putea fi și face țara asta pentru oameni dacă i-ar respecta mai mult. De cele mai multe ori, fibra patriotismului se dizolvă în dezamăgire și resemnare, în lupta pentru supraviețuire sau în paseismul activat din inadaptarea la prezent.”

Valeriu Gherghel, Iași: „Ar trebui să-mi fac arborele genealogic, dar nu am chef”

„N-am ales să mă nasc în România. Nimeni nu m-a întrebat dacă vreau să mă nasc aici sau în altă parte. Ca urmare, nu pot fi mândru pentru ceva ce nu am ales. M-am născut din întâmplare. Nu prea ne place să acceptăm că suntem consecința unui hazard. Am dori să fim necesari, un rezultat decis de o Providență. Nu se poate.

Nu-mi plac românii: sunt necivilizați, nechibzuiți, agresivi, superficiali. Românii confundă adesea inteligența cu șmecheria. Gustave Flaubert a spus într-o scrisoare că o țară e o linie care înconjoară un spațiu pe hartă. Nici Flaubert nu a dat semne de patriotism. Comuna din Paris l-a lăsat rece. Unii i-au reproșat asta. Lui nu i-a păsat.

Habar n-am dacă sunt român. Ca toată lumea care se trage din Adam și Eva, am 5% sânge evreiesc. Mai mult nu știu. Ar trebui să-mi fac arborele genealogic după tată (Gherghel), dar nu am nici chef, nici curiozitate. Mi-e perfect indiferent dacă sunt român sau ceangău. Pentru istoricii români, ceangăul e un român maghiarizat, pentru istoricii unguri, ceangăul e un maghiar românizat. Ce poate fi mai limpede?

De ce scriu în limba română? Păi, am avut de ales? N-am fost capabil să învăț limbi străine. Mi-ar fi plăcut să știu ivrit, limba folosită în Paradis…

Nu am fost niciodată iritat că străinii au o părere proastă despre români. Și noi avem o părere foarte proastă despre ei. Iar lor nici nu le pasă. Îi tratez exact așa cum m-ar trata ei pe mine.

M-am născut pe vremea cînd la anumite date din an revistele culturale publicau literatură patriotică. O astfel de literatură nu mi-a trezit nimic altceva decât un sentiment de dispreț. Cei care compuneau o astfel de literatură s-au convertit. Acum scriu poezii cu îngeri și sfinți…”

Sergiu Orehovschi, Chișinău: „Nu cred în instalarea „patriocrației” în artă”

„Pot numi mai multe titluri: „Negru și roșu” de Ioan T. Morar; „Cântecul mării” de Oleg Serebrian, „Noapte bună, copii!” de Radu Pavel Gheo; „Miruna, o poveste” de Bogdan Suceavă; proza scurtă din volumul „Moartea unei veverițe” de Dumitru Crudu, „Fetița care se juca de-a Dumnezeu” de Dan Lungu. Niciunul dintre titlurile invocate nu se referă la o operă „patriotică” într-un sens ideologic. Nu cred în instalarea „patriocrației” în artă. Lucrările de mai sus te pun pe gânduri, te fac să te gândești la relația ta cu locul de unde ești, la posibilități de valorificare a acestui loc, la relația cu cei pe care îi numești consângeni. S-ar putea să nu vă convină acest răspuns. Dar nici măcar „Pădurea spânzuraților” pentru mine nu e o carte care „cultivă sentimentul patriotic.”

Dimitriana Zaharia, Japonia:

„«Moara cu noroc» de Ioan Slavici, am recitit-o recent.”

Gellu Dorian, Iași: „Să ne bucurăm de cărțile bine scrise în limba română”

„Cărțile bine scrise în limba română! Un exemplu de carte, care mi-a stârnit acest sentiment, din ce în ce mai expus dezamăgirilor, ar fi „Nostalgia” de Mircea Cărtărescu, recitit recent. Dar dacă ar fi să mă refer la un roman citit mai de mult, ar fi „Creanga de aur” al celui mai mare prozator român din toate timpurile, Mihail Sadoveanu.”

Constantin Cheianu, Chișinău: „Cumpăram cărți românești la Moscova și Cernăuți”

„Nu cred că aș putea vorbi de o carte anume. Pentru prima dată am trăit, cred, sentimente patriotice în studenția mea sovietică, așa cum probabil li s-a întâmplat și altor colegi, când mergeam să cumpărăm cărți românești la Moscova și Cernăuți. Găseam în acele volume o literatură și o cultură românească mature și autentice cu care te puteai mândri, nu surogatul de care aveam parte la Chișinău. După 1989 am trăit același sentiment de mândrie națională citindu-i pe Cioran, Eliade, Ionesco. Astăzi mi se întâmplă când deschid un volum de Liiceanu, Pleșu și atâția alții.”

Nichita Danilov, Iași: „În țară se fură ca în codru”

„Parcă Mihail Evgrafovici Saltîkov-Șcedrin spunea – și asta în urmă cu 150 de ani – că acolo unde se vorbește foarte mult despre patrie, popor etc., acolo unde răsar ca din pământ tot felul de patrioți de modă mai nouă sau mai veche, să știți că acolo, în spatele acestor vorbe mari rostite cu emfază, oamenii politici fac fel de fel de matrapazlâcuri, iar în țară se fură ca în codru. Nu știu dacă Șcedrin a spus chiar aceste cuvinte, însă fraza sa conține un adevăr valabil pentru orice timp și orice loc.

În ceea ce privește la noi, în România, cuvântul patrie pare să fi dispărut din uz. Dar asta nu înseamnă că în România nu se fură ca în codru.

Se fură și încă cum, de la cel mai înalt la cel mai jos nivel. Ba mai mult decât atât, tot pentru binele patriei, unul dintre iluștrii noștri președinți – Traian Băsescu, parcă, fie-i pomenit numele în veci – a lansat în spațiul public ideea că, pentru siguranța ei, România ar trebui să cedeze o parte din suveranitatea sa. Și suveranitatea a fost cedată. Cel puțin asta-i impresia mea. Iar în spatele acestei cedări s-au petrecut furturi și fapte de neimaginat.

În fine, acum legat de întrebarea pe care am primit-o de la Irina Nechit pentru „Gazeta de Chișinău”.

„Demonii” de Dostoievski. Când am recitit anul trecut acest roman m-a apucat pur și simplu groaza. Mi-am dat seama că trăim într-o lume infernală, de unde Dumnezeu a plecat de mult, și că acum, în locul său, colcăie fel de fel de demoni, care militează pentru binele general al omenirii, dar de fapt o duc la pierzanie. În „Demonii”, marasmul, mizeria și impostura ating cote maxime, iar răul devine omniprezent.

Recitind „Demonii”, văzând și colcăiala din jur și făcând și o scurtă trecere în revistă a evenimentelor ce s-au derulat pe scena noastră politică după cedarea „acelei părți” (definită drept nesemnificativă de mulți politicieni, din suveranitatea țării), nu ai cum să nu devii patriot.”

Dorina Khalil-Butucioc „Traducerile cărților românești în alte limbi sunt foarte importante”

„De când am învățat limba germană până la nivelul în care să pot savura lectura cărților, mi-am propus un proiect temerar și ambițios: să (re)citesc în germană romanele scriitorilor cu Premiu Nobel pentru Literatură. După fiecare carte citită de pe lista mea, regret că nu e (încă) a unui autor român. Dar mă liniștește și mă bucură faptul că vreo câțiva reprezentanți notorii ai literaturii române de pe ambele maluri ale Prutului stau deja pe lista de așteptare. De aceea, de fiecare dată când aud, văd sau citesc despre o traducere a unei cărți românești într-o limbă străină, speranța că vom avea un scriitor român cu Premiul Nobel crește exponențial ca și gradul de mândrie de a-i fi conațională.”

Aurelia Borzin, Regensburg, Germania: „Am o reticență în a folosi cuvântul „patriotism”

„Am o reticență în a folosi cuvinte de genul „patriotism”, „sentimente patriotice”, și de a vorbi despre ele, deoarece au fost uzate de oameni care nu pot sau nu vor să facă diferența dintre patriotism și naționalism sau șovinism. Dar, recunosc, am sentimente de mândrie latentă în legătură cu naționalitatea mea. Ultima dată când au ieșit la iveală? Când am intrat într-o librărie (mai mult din reflex, încă nu am ajuns să citesc literatură în limba germană) și printre sute de titluri, ochii plimbându-se pe cotoare, pe imagini și coperte, se opresc la un moment dat și citesc: „Der Sommer, als Mutter grüne Augen hatte”, Tatiana Țîbuleac. Un autor din RM care s-a alăturat altor autori din alte țări și limbi, un autor cu o identitate europeană.”