Verba volant… sau Relevanța unui interviu

Interviul acordat de Nicu Popescu lui Alexei Venediktov de la Echo Moscvî a fost comentat de multă lume, inclusiv de protagonist. S-au aprins media și rețelele, dar și proteste vii. Interviul a avut mai mare impact decât vizita ministrului la Moscova. Ne-am ales (și) cu o lecție despre politica noastră externă, până azi mută și conspirativă. Or dacă adineaori externele erau detaliu decorativ în peisajul politicii, azi e unul dintre ministerele-cheie. O bună parte din populația activă e peste hotare; finanțările, fără de care RM ar sucomba, vin din România și din Occident; resursele energetice sunt, aproape exclusiv, estice; relațiile cu vecinii sunt indispensabile supraviețuirii, iar fără a atrage investiții străine și fără a stimula exportul, vom rămâne o anacronică entitate medievală, condamnată la izolare și economie naturală.

Unii s-au bucurat că „harvardistul” (aici ei greșesc amarnic: ministrul a absolvit  МГИМО, iar asta e cu totul altă mâncare de pește și explică multe, dacă nu pe toate) a clacat și a oferit un motiv în plus pentru critica guvernării; alții au considerat că PAS a smuls subiectul relațiilor cu Rusia din mâinile monopoliștilor socialiști. Cineva îl apăra pe Nicu Popescu, afirmând că el nu vorbește în numele său, ci al guvernării și vinovată de toate – se putea altfel? – e Maia.

Ce a obținut ministrul (de) la Moscova? Oricât am răsuci pozitiv răspunsurile diplomatului, e limpede: „încă” nimic concret. Poate că va fi reluat exportul în Rusia (care, din vorbele lui Lavrov, de această dată parcă a acceptat că liberul schimb al Moldovei cu UE nu amenință Moscova); parcă ne-am înțeles cu gazul rusesc și cu protecția socială a emigranților noștri. Nu am rezolvat (încă) nimic privind retragerea trupelor militare ruse. Nu am auzit poziția părții ruse privind evacuarea, dar explicația ministrului moldovean dintr-un alt interviu e limpede: rușii condiționează retragerea trupelor în funcție de „soluționarea politică” a conflictului transnistrean. Or „soluția” Kremlinului este (con)federația, cu o cotă decisivă a Transnistriei (recte: a Moscovei) în parlamentul de la Chișinău, capabilă să blocheze orice decizie. O piatra de moară legată de gâtul nostru, să ne treacă cheful de unire cu România ori de integrare europeană… A făcut MAEIE vreo declarație, pentru limpezirea apelor în acest sens? Și tot aici: ministrul moldovean nu vede similitudini ale situației din Donbass cu cea din Transnistria („я не думаю, что можно сравнивать эти ситуации”). Miopie? Incompetență? Restanță la istoria recentă? E nevoie de încă un „război civil” (Rusia îl poate declanșa oricând ne va vedea neascultători), ca să înțeleagă și absolventul МГИМО ce se întâmplă sub nasul lui?

Pactul Ribbentrop-Molotov e un test la care un diplomat nu are voie să se bâlbâie. El ține de istoria diplomației europene (și a protocoalelor secrete); el ne explică istoria și geografia de azi. Și dacă tot te dai „ministru”, care nu poate vorbi în nume propriu, ar trebui să știi că „statul” pe care îl reprezinți atât de solemn e consecința – fie și doar pe jumătate realizată – a anulării pactului criminal. Dacă acesta a fost doar pe alocuri „negativ”, de ce ne-am declarat independența? În fine, RM își datorează existența tocmai „minorității” care azi pledează pentru cauza unității naționale. Fără ei Nicu nu ar fi fost azi „ministrul Popescu”.

Dacă aș fi avocatul ministrului, aș zice: nu interpretați prea direct afirmațiile unui diplomat. Mai ales că unele declarații au fost o premieră pentru un ministru moldovean la Moscova: cu România avem o comunitate de istorie, limbă și cultură; vorbim românește (aș mai adăuga: avem, în premieră, un președinte, un prim-ministru și un ministru de externe – cetățeni români!); apoi: trupele străine trebuie să plece din Republica Moldova… Am avut până acum vreun ministru mai breaz, care a afirmat – la Moscova! – lucruri mai curajoase? Întreb asta și pentru că externele nu sunt tribuna sloganelor eroice. Dimpotrivă, e teritoriul discursurilor împăciuitoare, al arabescurilor linguale și eufemismelor. Deși aici mă contrazic: ministrul Lavrov, cu tot ambalajul diplomatic, are un discurs ofensiv și agresiv. El nu numai că știe ce vrea (și nu e puțin), el chiar spune! Nicu Popescu de ce nu ar învăța (și) asta de la profesor?

Venediktov îl întreabă insistent pe tânărul politician care îi sunt ambițiile (dacă nu le ai acum, la 40 de ani, atunci când?). Răspunsul e derutant. Or dacă performanța supremă era „politica externă pozitivă”, stând la o masă de tratative (d’égal à égal) cu însuși Lavrov, iar apoi să-i acorde un interviu lui Venediktov însuși, atunci el se poate pensiona. Consummatum est!

P.S. Iar „partenerul strategic” – după declarațiile cordiale alor noștri – ne amenință din nou cu închiderea gazului. Punându-i la respect pe proeuropeni și erodând imaginea guvernării. Ca mulțămită pentru tentativele de a îmblânzi ursul prin declarații desuete.