Solidaritatea toxică

Toate pornesc de la lucrurile simple, care trebuie, elementar, decantate. Când un grup de elevi se solidarizează să-și ajute un coleg, atunci ei funcționează ca o echipă; când tot ei își protejează colegul care a comis o faptă urâtă, ei sunt o gașcă; iar când gașca se unește ca să-l deteste pe același coleg, pentru că e mai bun decât ceilalți, atunci ei sunt o haită. Ne solidarizăm necondiționat, din inerție, pentru că așa fac toți.

Iată o știre interesantă. Ministra Ana Revenco a declarat într-un interviu că cei mai mulți dintre polițiștii care iau mită o fac pentru că „sunt vulnerabili”. Adică: „Nu sunt cei care iau mită pentru a-și cumpăra o casă luxoasă, o mașină luxoasă sau să meargă într-o vacanță. Peste 70 la sută dintre aceștia sunt cu credite de consum, cu credite ipotecare, au familii tinere”. Ce-i interesant aici? Faptul că polițiștii iau mită? Faptul că mita le permite acestora să supraviețuiască ori să-și rezolve situația pecuniară precară? Faptul că ministrul și-a exprimat un fel de compasiune și că propune soluționarea problemei prin majorarea salariilor? Nici asta nu e o noutate absolută. Interesant este însuși faptul că… nimic interesant, nimic nou în această știre și că fiecare dintre noi s-a făcut înțelegător și chiar cumva solidar cu polițiștii (tineri, cu familii) care încearcă să supraviețuiască. De ce să nu contribuim și noi?

Altfel, după cum explică dna Revenco, polițiștii fie își vor lua concedii de durată, ca să se angajeze în munci mai bine plătite, fie vor pleca din sistem. Nimănui dintre noi nu-i trece prin minte că… poate că asta e soluția: plecarea din sistem. Mai mult: lichidarea sistemului. Pentru că dacă mita e un fenomen firesc aici, fie și „de nevoie”, atunci asta ne face deja pe noi, cetățenii, vulnerabili în fața polițiștilor cu probleme pecuniare. Dacă problemele se soluționează prin dare de mită, cum faci cetățenii să respecte legea? Dacă iau mită subalternii, șefii fie că au comisionul lor, fie se fac a nu observa, încurajând fapta reprobabilă.

Nu am de gând să dau din deget ministrului ori sistemului, doar fac o constatare (pe mine mai mult mă interesează ce facem noi, decât ce face un demnitar). Discutam adineaori, aprins, cu un jurist care a avut funcții înalte în sistem. Poate că eram prea de tot principiali și cineva dintre noi ar fi trebuit să cedeze (mă refer la mine, în primul rând), având în vedere că problema pe care o abordam era una „de procedură” (juriștii mă pot contrazice: uneori, succesul – sau, dimpotrivă, eșecul – unui proces de rezonanță e asigurat tocmai de chestiunile „de procedură”).

Dar argumentul meu principial era – după mine, desigur – imbatabil. Sistemul juridic nu doar că admitea derapaje, ci le accepta și și le asuma conștient. Probleme de natură extrajuridică (economice, sociale, politice) se soluționează la noi cu implicarea conștient-ilegală a (in)justiției: de la scoaterea din joc a oponentului politic, la obținerea, prin subterfugii juridice, a unor terenuri de construcții în centrul istoric al orașului etc. Un sistem autosuficient, protejat de statutul său și convertit într-o castă închisă. O solidaritate convertită în conjurație. Or dacă derapajele de rezonanță sunt tolerate de sistem, dintr-un soi de „solidaritate de breaslă”, ele devin normă și atunci nimic nu mai poate fi modificat în interiorul sistemului.

Într-o tradiție ce vine din fosta URSS, instituțiile de forță (ale poliției, ale securității) erau foarte „solidare”. Statutul lor paramilitar și secretos prin definiție le permitea (și le impunea) această dezvoltare autonomă, obscură, în afara controlului din partea societății, oferindu-le, în schimb, drepturi și puteri excesive (incapabile să asigure securitatea sistemului, dar capabile să macine destine, să nenorocească oameni). Și fiindcă modelul funcționa perfect, metodele au proliferat: directorii de întreprinderi și președinții de colhozuri se simțeau un soi de conducători de oști, cu drepturi excepționale. Exact așa funcționa domeniul sănătății sau al educației. Iar deasupra tuturora domina supraveghetorul suprem al Sistemului: secretarul de partid. Consecutiv, toată lumea trăia (ca) într-un sistem penitenciar în care castele dictau regulile.

S-a schimbat ceva de atunci? Or nu doar micii napoleoni-conducători de diviziuni ale domeniilor își impun autoritatea, ci și casta însăși se solidarizează, refuzând orice tentativă de schimbare a regulilor. Într-o lume a aproximațiilor, corectitudinea e o crimă; într-o lume a ipocriziei, onestitatea e derapaj; într-o lume a delictelor, legalitatea e un delict; într-o lume a mediocrității, performanța e detestabilă… și atunci echipa devine gașcă, iar gașca se transformă, ușor, în haită. Și solidaritatea se convertește în conjurație.