Dictatorul traficant

Supărat pe Europa, care nu-l lasă să-și reprime liniștit opoziția din țară, Lukașenko a elaborat un plan de răzbunare. Un plan pervers și cinic, pe măsura regimului pe care tot el l-a construit și îl conduce de atâția ani.

Cum nu existau pârghii de presiune asupra UE, „batika“ a trebuit să născocească una: migranții. Și nu migranții bieloruși – pe concetățenii care vor să fugă din raiul bielorus zbirul preferă să-i țină (sau să-i aducă) cu de-a sila acasă –, ci refugiații din Africa de Nord și din Orientul Apropiat. Magrebienii și sirienii nu se mai pot statornici acum pe teritoriul UE la fel de liber cum o făceau pe vremea mizericordioasei Merkel, de aici, strălucita găselniță a lui Aleksandr Grigorievici: să-i introducă pe „refugiați“ în UE prin… Bielorusia!

Chibzuit și făcut. Refugiații nord-africani și sirieni obțin, cât ai zice pește, vize bieloruse, ajung fără probleme cu avionul la Minsk, apoi sunt transportați cu autocarele la hotarul cu Polonia care, nu-i așa, e obligată să-i primească din considerente umanitare. Iar dacă nu-i primește, Varșovia se mai alege cu un ghiont în coaste de la Bruxelles, și așa supărat pe atitudinea divergentă a polonezilor în chestiuni importante pentru vest-europeni.

Lukașenko & Co au ticluit bine planul și, dacă acesta va funcționa până la capăt, Minskul se va pomeni pe mai mulți cai odată. Ce ar avea de câștigat? În primul rând, un atu serios în negocierile cu UE și condiții pentru un „troc“ reciproc avantajos: noi nu-i mai aducem pe refugiați la graniță, iar voi ne mai slăbiți cu drepturile omului în Bielorusia și, mult mai important, cu sancțiunile economice. În al doilea rând, se profilează și un câștig moral în cazul în care UE întoarce spatele refugiaților: nu sunt oare duplicitari europenii care, pe de o parte, ne sancționează pentru că hăituim opoziția, iar pe de alta, îi refuză pe refugiații pe care tot ei i-au alungat, cu războaiele și diplomația lor nereușită, din Irak, Siria, Libia etc.? În al treilea, dar nu și în ultimul rând, regimul mai pune și niște bani în buzunar, căci toată operațiunea asta costă, iar costurile sunt acoperite, firește, de bieții bejenari.

Deocamdată, planul regimului de la Minsk nu merge bine. UE s-a solidarizat cu Polonia, care a pus un lacăt mare și greu pe hotar. Propaganda de la Minsk și – se putea altfel? – cea de la Moscova fac spume la gură. S-au raliat de urgență la corul indignării și idioții de serviciu din Occident, pe care culisele fenomenului îi depășesc, ca întotdeauna. Totuși, Bruxelles-ul pare la fel de ferm ca și Varșovia în problema dată: numai pentru cretini nu e clar că toată afacerea are exclusiv un iz politic.

Ușor disperat, Lukașenko a mărit mizele: în taberele „refugiaților“ au apărut armele. S-au înregistrat violențe și ciocniri la hotar cu grănicerii polonezi. Ce va fi mai departe, nu se știe. Se știe doar că „batika“ și dragonul lui protector din Kremlin nu vor ceda cu una, cu două. Doi gangsteri politici de modă veche, pe care îi poți pune la punct numai dacă le răspunzi cu aceeași monedă. Literalmente, cu aceeași monedă, căci arma principală a UE în lupta cu criminalul din Minsk și cu aliatul lui moscovit este, în continuare, sancțiunea economică. În condițiile actuale, când UE și-a dovedit vulnerabilitatea energetică în fața Rusiei, e greu de presupus că Bruxelles-ul și alte capitale vestice vor exercita presiuni directe asupra Minskului, ocolind Moscova. Mai curând e posibil un oarecare troc UE-Rusia, pe la spatele lui Lukașenko, o manevră care să-l lase pe dictatorul bielorus singur cu „refugiații“ lui. Urmează oricum o serie de cedări strategice ale UE în fața Rusiei – de ce nu s-ar mai adăuga una care i-ar salva pe europeni de durerea de cap bielorusă, chiar dacă asta ar consolida și mai mult influența lui Putin asupra Minskului? Să nu uităm că și Putin e interesat de descalificarea progresivă, în timp, a protejatului său, în eventualitatea unui „anschluss“.