Despre puterea unor oameni de a strica lumea

De la școală știm că în istorie există legități, forțe nevăzute care mișcă lucrurile înainte, care pregătesc schimbarea sau, dimpotrivă, ne țin pe loc. Înainte se credea foarte mult în puterea indivizilor de a înrâuri cursul istoriei, de aceea cărțile vechi de istorie sunt despre lideri, eroi și antieroi. În epoca modernă, savanții au căutat alte cauze: în lupta de clasă, în mentalități, în geografie etc., neglijând sau minimalizând rolul personalității în istorie. Ei, cum poate fi științific corect să spui că un singur om e în stare să schimbe, de exemplu, soarta unei țări? Cărturarii admit că unii influențează mai puternic, sunt mai vizibili și trag mai puternic decât alții carul istoriei, dar numai pentru că se înscriu în niște tendințe, răspund unor așteptări mai largi și acționează ca agenții primi ai legilor care guvernează timpul uman. Să depindă însă totul de o singură persoană? Așa ceva nu se poate!

Experiența și simțurile ne spun totuși că se poate. Cine s-a gândit la începutul anului 2021 că Florin Cîțu va fi capabil să distrugă, practic de unul singur, coaliția cu USR? Un ins aventuros, nici vorbă, cu oarece influență, dar pe care nici adversarii, nici partenerii de coaliție nu l-au crezut în stare să răstoarne cu fundul în sus situația din PNL și să readucă, în cele din urmă, PSD la guvernare. Împotriva tuturor pronosticurilor, estimărilor și evaluărilor, omul a reușit să atragă votul majorității la Congresul PNL, promițându-le primarilor liberali grosul banilor din PNRR (Planul Național de Redresare și Reziliență – circa 29 de miliarde de euro de fonduri europene aprobați de Comisia Europeană pentru România). A devenit președinte de partid, i-a marginalizat pe liberalii moderați, și-a asigurat sprijinul lui Iohannis, arătând mereu cu degetul la USR, și a adus guvernarea într-o criză din care se iese acum prin alianță cu… PSD!

Cîțu a mers mereu pe contrasens – cu propriul lui electorat, cu partenerii de coaliție, cu colegii de partid, cu bunul-simț, pe scurt, cu tot ce i se putea opune, spre binele țării – și a făcut, într-un an, ceea ce părea imposibil în zece. Mai mult, și-a pus în primejdie propriul viitor politic, căci nu se știe ce mai rămâne dintr-un asemenea personaj după un eventual USL 2. Ambiția și îndărătnicia, apucăturile și mentalitatea mai curând de jucător, de gambler politic decât de politician propriu-zis, arta cu care i-a manipulat pe colegi în așa fel încât i-a făcut să uite costul în timp al rocadei USR-PSD, toate acestea l-au ajutat să ducă până la capăt, cu mult succes, opera de distrugere a singurului mare partid de dreapta din România.

Se poate spune, desigur, că în acest caz au jucat un rol important și niște factori supraindividuali, adică niște legități. Unii vor zice că tendința de a reveni la o alianță contra naturii cu social-democrații după modelul Antonescu-Ponta din 2011 e „naturală“ la mulți liberali, că spre asta s-a mers de mult și că parteneriatul cu USR nu a fost decât praf în ochii alegătorilor. Alții vor da vina pe rădăcinile oltenești ale vâlceanului Cîțu: ce, nu știm cum sunt politicienii de acolo, lipsiți de scrupul, dar și de viziune, șmenari și fanfaroni? Ș.a.m.d.

Problema e că nimeni nu ar fi putut vorbi în mod serios despre asta la începutul anului curent, iar cei care o spuneau o făceau mai curând din inerție și dintr-o antipatie mocnită, niciodată uitată, față de trădarea liberalilor din 2011, și nu pentru că ar fi anticipat scenariul de la sfârșitul anului 2021 conform unor „legități“ ale istoriei naționale. Și-au amintit de ele abia acum și doar pentru că nu vor în continuare să accepte că un personaj de farsă, precum Cîțu, unul pe care nu l-au luat niciodată în grav, a produs, de unul singur, marele dezastru actual.

Personalități care au modelat după bunul lor plac istoria avem și în RM. Ce ar fi fost un Partid Comunist la guvernare fără Voronin? S-a mișcat ceva fără știrea lui Plahotniuc acum câțiva ani? Mai rău e că nu numai liderii autoritari o fac, căci observăm aceeași tendință și la cei democratici. Știam, de exemplu, că PAS este partidul unui singur om, dar speram că nu va fi și partidul unei singure decizii. Evenimentele din ultima vreme ne arată că Maia Sandu mizează în continuare pe oameni care și-au demonstrat cu vârf și îndesat incompetența sau incapacitatea de a conduce, gestiona etc.

Dacă criteriul de selectare în funcții e CV-ul imaculat, atunci ce caută Ghenadie Plămădeală la CSJ? Dacă măsurile antiepidemice palpabile luate de Ala Nemerenco s-au limitat la sancționarea medicilor (medicii de familie care nu vaccinează 75% din sectoarele lor – un indicator salarial obligatoriu într-o țară în care vaccinarea nu este obligatorie! – rămân fără o parte de salariu), poate e cazul să se apeleze la un specialist adevărat, chiar dacă acesta va avea aceleași pete în CV ca, de exemplu, Dorel Musteață, proaspătul șef al CSM? Dacă ministrul Andrei Spânu semnează un contract „istoric“ cu Gazprom, care mărește de câteva ori prețul gazelor și ne pune în factură datoriile Moldovagaz, poate că e cazul să se găsească un negociator mai bun, chiar dacă va fi unul care a deținut – ce oroare! – o funcție pe vremea altor guverne?

E bine să fii categoric și inflexibil, când faci opoziție la Plahotniuc și Dodon într-o țară cu principii morale atât de laxe ca RM. Dar nu e bine să insiști pe greșeli, numai pentru că sunt greșelile tale. Maia Sandu a schimbat o dată, în bine, istoria acestei țări. Dacă nu vrea să o mai schimbe o dată, în rău, ar trebui să-și revadă opțiunile. Mai ales că toate aceste opțiuni poartă un nume.