Ion Sapdaru: „La Ploiești, am jurat că mă voi întoarce în România și voi fi aici actor”

465
0

Actorul, regizorul și dramaturgul Ion Sapdaru, cu numele său din buletin Ivan Sapojnic, s-a născut în satul Doroțcaia, în stânga Nistrului. A absolvit Institutul de Teatru din Chişinău în 1983 şi Institutul de Cinematografie VGIK din Moscova în 1989, pentru ca, în 1990, să devină actor la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași, România. Invitat special la Zilele Filmului Românesc la Chișinău, a acceptat să stea de vorbă cu noi.

Susține și tu presa! Abonează-te la o sursă de informare independentă. Acum e simplu, intră pe

ABONAMENT

-Dumneavoastră faceți teatru și film. Unde vă simțiți ca peștele în apă?

Peste tot când proiectul este interesant și incitant. Teatrul e prima mea casă. Casa în care mă simt mai bine. Casa în care sunt liniștit. Filmul pentru mine e o casă de vacanță, în care poți să faci tot felul de nebunii, să te simți mai dezinvolt, mai relaxat, dar până la urmă te întorci acasă, la teatru.

-Cum au fost anii pandemici pentru regizorul Ion Sapdaru?

Au fost grei. La început am crezut că va fi bine, deoarece aveam zile libere, puteam să mă uit la un film, să scriu, să citesc ș.a. Peste o lună de stat în casă a început să vină o frică de necunoscut și de moarte. Dacă îți amintești, primele luni erau amenințătoare: vine moartea peste noi că-i ciumă. Slavă Domnului că n-a fost așa! Anii pandemici sunt grei în continuare. Incertitudinea m-a înnebunit cel mai mult: azi știam că joc sau că merg la filmări, iar la un moment dat primeam informații că nu se mai poate. Repetăm spectacolul, dar nu știu când îl vom juca. Munca teatrală te obligă să fii tot timpul în formă, dar dacă știi că mâine nu joci pe scenă – vine un soi de relaxare care este egală cu moartea.

Eu cred că pandemia, cu acești antivacciniști, o să dureze o veșnicie. Eu sunt disperat în sensul ăsta, mai ales când aud păreri că ne aflăm într-o conjurație internațională, că este un mega-experiment, îmi vine să râd. Eu m-am vaccinat și cu a treia doză. Nu am pățit nimic. M-a durut un pic mâna ca la orice înțepătură. Lumea spune că vaccinarea va eradica în proporție de 80% infecția Covid-19.

-Din 1990 aţi început să jucaţi pe scenele teatrelor din România. Ați jucat în sute de spectacole de teatru și în zeci de filme. Acum montați spectacole de teatru. Cum ați ajuns să jucaţi pe scenele din România?

Am fost cu teatrul moldovenesc să jucăm în trei orașe din România: Bacău, Botoșani și Iași. A fost un turneu istoric al Teatrului „Luceafărul” din Chișinău. Pentru prima oară o trupă moldovenească juca în România. Am jucat câte două spectacole în fiecare oraș. În ambele spectacole jucam în rolul principal. Era vorba de „Rinocerii” de Eugen Ionescu și de „La Veneția e cu totul altfel”.

După spectacolul jucat la Iași, am revenit la cabine, nu reușisem să-mi scot machiajul și costumul de spectacol – că au venit directorul teatrului de atunci Mihai Ursachi și regizorul Ovidiu Lazăr care mi-au propus să mă angajez în trupa Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași. O propunere pe care n-am putut-o neglija. Era un vis al meu vechi de tot. În Transnistria prindeam postul de Radio Iași, la care ascultam spectacole de teatru la microfon. Pentru mine era o euforie extraordinară să-i aud jucând. Când mi-am dat seama că voi face parte din această trupă a fost destul de tentant pentru mine. Așa am rămas în România.

-Am citit în presa din România că ați făcut cândva un jurământ colegilor.

În 1987 la un concurs am luat locul întâi între școlile de teatru și film de la Moscova. Premiul a fost o călătorie într-o țară socialistă, la alegere. Noi am ales România pentru că era singura șansă să ajungem ca moldoveni peste Prut. De la Moscova era mai ușor pentru că noi plecam ca studenți ruși.

România era într-o beznă la propriu și la figurat. Era trist, dar mie mi-a plăcut enorm aerul, vorbirea pe care o auzisem la radio, Bucureștiul care respira tot ce-am citit eu din Caragiale, Nichita Stănescu. Toate lucrurile astea, tot șuvoiul de emoții s-au prăbușit peste mine. Mi-am dat seama că aici e locul meu.

La Ploiești, ajungând la Muzeul lui Caragiale, iubindu-l mereu pe Caragiale, eram foarte emoționat, deoarece am văzut bastonul lui, ceasul lui, monoclul lui. În fața muzeului, unde erau colegii mei, am jurat că mă voi întoarce în România și voi fi aici actor. Și regizor. Mă rog, mai puțin regizor pentru că încă nu mă gândeam la lucrul acesta.

Toți au zis că sunt nebun. Tu nu vezi că el trăiește în continuare? Se referau la Ceaușescu. Când, Dumnezeu, o să moară el?! În toată Europa de est era mișcare: bulgarii scăpaseră de regimul comunist, Iugoslavia, Cehoslovacia ș.a. În România nu se vedea viitorul. Înțelegi? Eu le-am spus că nu-s nebun, chiar așa o să fie.

-Dumneavoastră chiar credeați că reveniți în România?

Absolut! A fost un deziderat al meu. Indiscutabil. Când am prins prima șansă evident că am materializat-o.

-Acasă părinții vă povesteau despre România?

Bineînțeles. Mama în mod special vorbea. Și tata vorbea. Și bunicul, tatăl mamei, îmi povestea. Ne vorbea despre evenimente istorice din viața Basarabiei și a Transnistriei. Mama, care era din dreapta Nistrului, era mult mai influențată de cultura românească. Cânta cântece din Maria Tănase, din Ioana Radu. Avea istorii și povești românești pentru că le-a studiat. Noi literatura română o studiam doar până la Mateevici. Dincolo nu mai treceam. Nu știam de Sadoveanu, Stănescu, Bacovia etc. Pe când mama în școală i-a studiat. Ea ne vorbea de lucruri ciudate.

Eram în clasa a cincea sau a șasea când am citit prima carte în limba română. Profesorul nostru de geografie s-a enervat pe hărțile noi pe care le primise și m-a trimis pe mine împreună cu un coleg în podul școlii să aducem hărțile vechi. Și când ne-am urcat în podul școlii am găsit o grămadă de cărți. O movilă de cărți.

Dintotdeauna mi-au plăcut cărțile. Am vrut să citesc și am citit mult. Am luat o carte și brusc mi s-a părut ciudată. Am crezut că-i în germană sau în engleză că era scrisă cu alfabet latin. Eu studiam germana. Și la un moment dat, citind-o, am început să formez niște cuvinte românești. Niciodată n-am să uit. Am furat cartea. Am pus-o în sân. Am adus-o acasă și am descoperit că scrisul acela este mai fain decât al nostru pentru că nu era „ăpure” – era iepure.

-Ce făceați în anul 1992, când a avut loc Războiul de pe Nistru?

Eram actor la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași. Venisem la Chișinău pentru filmări la Sergiu Prodan și la un moment dat a început puciul. A fost o problemă foarte serioasă atunci pentru că mi-am dat seama că se pot întâmpla lucruri iremediabile. Nu mai eram cetățean moldovean. Eram cetățean român. Aveam casă la Iași, aveam de toate acolo. Mi-am dat seama că trebuie repede să fug: bunicul îmi povestea că în 1940 s-au închis granițele și mulți n-au reușit să plece peste Prut, iar unii au rămas toată viața în Basarabia. I-am zis lui Sergiu Prodan că eu trebuie să plec. La autogară mi-au spus că, gata, nu se mai face ruta Chișinău-Iași. Nici la gară nu se mai vindeau bilete. Granița a fost închisă.

Am intrat într-o stare de stupoare, eram foarte speriat pentru că înțelegeam ce se poate întâmpla dacă revine Uniunea Sovietică. A durat trei-patru zile. Am mers din nou la gară și aveau bilete. Mi-am dat seama că lucrurile s-au aranjat de la sine. Mama este din Izbiște, Criuleni. Când veneam la Chișinău, în vacanțe, ne dădeam întâlnire cu mama la bunica. Ea venea din Transnistria pentru că avea voie, iar eu veneam până la Criuleni. Cam peste doi ani am venit acasă.

-Cât de des mergeți acasă la Doroțcaia, r-l Dubăsari?

Destul de rar. Ieri (vineri, 8 octombrie – n.r.) am fost acasă la mama. Am avut o mică pauză la Zilele Filmului Românesc la Chișinău. Deseori vara venim cu familia și stăm una-două săptămâni. Nu atât de mult cât aș vrea eu să stau. Îmi e dor, dar, mă rog, programul, viața… Am o agendă foarte încărcată și vara. Încerc să nu scot spectacole vara, să nu mă duc la filmări, dar îmi vine greu.

-Cum vedeți regiunea transnistreană?

Nu s-a schimbat nimic. Satele Pârâta, Doroțcaia și Coșnița sunt totuși privilegiate pentru că fac parte din Republica Moldova. Am o admirație pentru sătenii mei care n-au vrut să se despartă de Moldova. Mi se pare o stupizenie republica asta transnistreană. Cei de la Sheriff cu fotbalul nu se pot lăuda. Sheriff este o echipă de fotbal dintr-o țară inexistentă pe care o recunoaște doar Rusia. Nu s-a mișcat nimic acolo. Cel mai groaznic este că nu s-a mișcat nimic în conștiința oamenilor.

Oamenii în continuare trăiesc într-o conservă spirituală și ideologică. Lumea se mișcă. Chiar și la Chișinău se mișcă lumea spre progres, spre căutare, spre noi soluții. Însă lor nu le-a zis cineva: uită-te în viitor, uită-te peste Nistru. Ei au o senzație ciudată, nu toți evident, că în felul ăsta păstrează tradiția, faima locului. Nu prea înțeleg – care-i faima locului?! Mă înțelegi?! Adică ei sunt într-o stare din asta… Norocul lor e că nu-s în Coreea de Nord, să fie oprimați. Cel puțin pot veni la Chișinău să cumpere roșii etc. Mă înțelegi?! E o problemă. Ei nu pot să înțeleagă că lumea tinde să distrugă granițele, nu să le consolideze.

Eu cred că într-o zi conflictul transnistrean se va rezolva. Banii și situația economică îl vor rezolva. Eu cred că politicienilor le convine această situație. Ei bat căluțul o dată la patru ani, când sunt alegerile, după aceea uită de ei și-i lasă în derizoriu în continuare. Am impresia că-i un căluț bun de bătut când ai nevoie.

Exact cum e unirea cu România. Se vorbește foarte mult, dar România nu vrea cu adevărat să se unească cu Basarabia. Chiar dacă o bună parte dintre moldoveni sunt bine intenționați să se unească, și românii la fel zic asta. Factorul conservator este România. Când România va dori cu adevărat unirea – ea se va produce.

-Și asta se va întâmpla vreodată?

Depinde cum se vor aranja factorii politici și istorici. Românul întotdeauna a avut o doză puternică de curvăsărie. Înțelegi?! Am dreptul să spun acest lucru pentru că sunt cetățean român de 31 de ani. România întotdeauna a cultivat curvăsăria. Nu mă refer la popor, la oameni, mă refer la România oficială.

-Ați prins Podul de Flori din 1990 în România.

Am râs de podul de flori, în România. Era un entuziasm destul de teatral. Și din partea românilor, și din partea basarabenilor. Toată lumea credea că tot ce zboară se mănâncă sau tot ce înflorește miroase. Au fost mai multe situații comice: încurcăturile care se produceau, oamenii care au rămas peste noapte din cauza că au întârziat că au tras niște pahare de vin. Eu știu că cineva a rămas în Iași unde a stat vreo două săptămâni pentru că nu avea acte să iasă. Podul a durat cât a durat, după care s-au închis iarăși granițele. Românii au fost mai reticenți și mai cinici. Moldovenii erau mai entuziaști, mult mai deschiși, mult mai bucuroși pentru această legare care n-a durat. Ceva nu a fost logic acolo. S-a făcut haz de necaz.

Orice debut trebuie să se transforme în ceva. El trebuie să aibă o anumită creștere. Românii dacă au făcut un lucru adevărat, mare, dar puteau să-l facă și mai mare, este faptul că au primit tinerii basarabeni ca studenți și ca liceeni. Acesta a fost și este în continuare un lucru foarte mare. Tinerii au luat contact nu neapărat cu România, dar cu Uniunea Europeană care venea atunci și intra în conștiința românilor.

Îmi amintesc de una dintre surorile mele, care a făcut facultatea în România. Îmi amintesc cum i s-a schimbat ei mentalitatea. Atât de tare că s-a mutat cu traiul, cu tot cu familia sa în Italia ca să fie în adevărata Uniune Europeană. Asta a fost demult. Unul dintre copiii ei are deja 11 ani. Altă soră de-a mea este în Germania de peste 20 de ani. A plecat cu o bursă guvernamentală oferită de nemți.

-Aveți copii?

Am un băiat de 18 ani. E în clasa a 12-a la liceu. Se numește Petre Sapojnic. Lui îi place numele. A zis că nu vrea să fie Sapdaru. Vrea să facă teatru. Ne rugăm, eu și soția care e tot actriță, să nu se întâmple chestia asta. Eu știu cum e teatrul. Eu am avut un salariu de 80 de ruble când m-am angajat la teatru, era o sumă imensă pentru mine. Acum nu mai e așa. Un actor nu poate supraviețui, mai ales la începuturi. Evident că o să avem grijă de el pentru că altceva nu avem de făcut pe lumea asta. Însă, într-o bună zi, o să ne prăpădim și atunci n-aș vrea să mor cu ideea că fiul meu o să fie cerșetor sau un nimeni.

-De ce v-ați schimbat numele din Sapojnic în Sapdaru?

Am schimbat numele în anul întâi că nu mi-a plăcut numele meu adevărat, care este Sapojnic. Am vorbit cu unul dintre profesorii mei că nu-mi place numele, dar n-aș vrea să-l supăr pe tata. Pe tata îl cheamă Sapojnic, iar pe mama – Ciubotaru. Sapojnic înseamnă ciubotar din rusă. „Sap” e jumătate din Sapojnic și „taru” finalul numai că în loc de „t” e „d” ca să sune bine. Profesorul m-a sfătuit. A mers. Tata s-a supărat un pic. Zic: tată, ție îți e bine aici, la țară, cu numele ăsta, însă nu sună prea bine ca actor și mi-am luat un pseudonim.

În ce spectacole vă poate vedea publicul și ce creații ale dumneavoastră se joacă și unde?

Nu mai joc în teatru ca actor. Sunt spectacole montate de mine, cum e „Chirița în provincie” etc. Acum am două spectacole la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași, două spectacole la Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoșani, un spectacol la Teatrul pentru Copii și Tineret „Vasilache” din Botoșani și prin alte orașe din România. Piesele scrise de mine se mai joacă în Lituania, Letonia, Bulgaria, Georgia, Ucraina și Rusia. Actorul care juca în piesa mea montată la Moscova, care se numește „Zgomotarul”, a murit de Covid. Am deja doi actori decedați de Covid: Oleg Marusev a murit de Covid la Moscova, iar altul la Batumi, în Georgia.

-Ce hobby-uri aveți?

Pescuitul. Știe toată România. Pescuitul este zona mea de confort importantă, pentru că nu urmăresc să prind pește, dar să fiu foarte liniștit și singur acolo. Pot pica pe gânduri ca „baba între scânduri”. Câteva idei frumoase mi-au venit la pescuit.

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Săptămânalul „Gazeta de Chișinău” publică în paginile sale și pe pagina web a publicației articole ce reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chișinău” este unul din puținele ziare rămase pe piața mediatică care face jurnalism liber și corect. Nu-l lăsa să dispară! Contribuie și tu la menținerea unei publicații libere. Acum poți face un abonament oricând și de oriunde te-ai afla. Dacă abonezi un om drag la formatul PRINT, atunci redacția îți oferă gratuit, prin poșta electronică, formatul PDF al gazetei, în fiecare zi de vineri, la prima oră. Susține „Gazeta de Chișinău” printr-un abonament în format PRINT sau PDF.

ABONAMENT

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here