Unde-s manualele?

De cum vine toamna, librăriile și editurile sunt asaltate de elevi și părinți în căutare de manuale. Cauza e că unele au fost procurate de minister în cantități insuficiente, iar altele nu s-au mai tipărit de ani buni, exemplarele existente în școli deteriorându-se jalnic. Pe de altă parte, azi, când tribuna rețelelor oferă dreptul la opinie oricui nu i-i lene, constatăm că toată lumea pricepe nu doar la fotbal și politică, ci și la manuale. Un exercițiu mai puțin inspirat din vreo ediție didactică e taxat dur de neprietenii de veghe, iar vreo tentativă a ministerului de a remedia operativ o lacună e motiv de a pedepsi și a interzice. De fiecare dată, fără drept de apel.

Tema revine în discuție și în acest an, după un audit al Curții de Conturi. În esență, raportul curții conținea două obiecții pertinente: a) ministerul nu a publicat regulamentul concursului de editare a manualelor în Monitorul Oficial și b) în cazul reeditărilor, există discrepanțe între regulament și legea achizițiilor. Elementar, trebuie remediate, punctual, aceste lacune. Regulamentul trebuie recitit, avizat, supus consultărilor publice, aprobat și publicat în Monitorul Oficial. Minima condiție e ca el să contribuie la stimularea participării la concurs a profesioniștilor și la selectarea celui mai bun manual, mai adecvat școlii de azi. Subliniez acest detaliu, deoarece vechiul regulament fusese mutilat și murat vreo doi ani, fără să mai fie aprobat, grija fostului minister reducându-se la cum va fi plasată sigla ministerului pe copertă și la reproducerea, în fiecare manual, a imnului și drapelului de stat pe prima pagină a cărții!

A doua problemă, cea cu discrepanța dintre regulament și lege, e mai complicată, ea producând și confuzii (se pare că nici președintele Curții nu a înțeles despre ce e vorba). Simplu de tot, lucrurile arată în felul următor. Toate (sic!) manualele sunt scoase la concursul-licitație. O comisie de experți numită de minister selectează pe cel mai bun și cel mai ieftin. Iar după un ciclu de 4-5 ani, acestea sunt înnoite, fie prin anunțarea unui nou concurs, fie prin reeditarea celor existente, după un studiu de vivacitate la care participă profesorii, elevii și părinții.

CC a interpretat însă că, în acest caz, achiziția s-ar face prin „negocieri directe”. De facto, însă, vorbim de un produs deja evaluat de comisia ministerului (apoi, suplimentar, de elevii și profesorii care l-au utilizat la ore), ajustându-se doar prețul, conform indicilor inflației. E treaba juriștilor și a finanțiștilor să dea formula potrivită acestei operații. Și e treaba ministerului să ia decizia. Doar că el trebuie să aibă această alternativă. Un nou concurs nu garantează un manual mai bun (dimpotrivă, din anumite considerente subiective, poate să fie achiziționat unul mai puțin reușit). Alegerea (concurs sau reeditare) trebuie să se facă în curtea școlii, nu în alte curți.

Vina demnitarilor de la minister e în altă parte: de doi ani nu s-au mai anunțat concursuri pentru manualele necesare. S-a vorbit mult și frumos despre necesitatea manualelor moderne, conforme noului curriculum, dar concursul a fost anunțat abia în această vară, cu termene imposibile, cu alte derogări majore de la regulamente și practici existente, ceea ce a condus la anularea lui. Ei, bine, acum reparăm și ameliorăm, ori implementăm idei năstrușnice? Zic asta pentru că discuțiile în contextul raportului CC generau deja propuneri de revenire la practicile sovietice. Amintesc că editarea manualelor prin concurs ține de practica mondială curentă și a fost implementată în Moldova odată cu proiectele de modernizare a învățământului susținute financiar de Banca Mondială (și cu participarea, la prima etapă, a experților BM). Pe timpul guvernării comuniste, Victor Stepaniuc, anulase concursurile perfect legale, încercând să revină la administrarea procesului pe model sovietic. Tentativa a eșuat, dar școlile au fost lăsate câțiva ani fără manuale.

Având în vedere condițiile concursului, editurile care participă sunt obligate să selecteze cei mai buni autori, să angajeze cei mai buni redactori, corectori și designeri de carte, ca să ofere calitatea solicitată, dar și să propună prețuri rezonabile (uneori la limita nerentabilității). Or comisia de experți trebuie să aprecieze produsul finit, nu intenția, nu competențele sau potențialul concurenților. Toate astea presupun o inevitabilă concurență profesională, iar ministerul și școala ar trebui să profite și să stimuleze participarea celor mai buni editori și autori. Astfel încât să poată alege nu doar cel mai ieftin ca preț (s-au mai cumpărat undeva niște cizme ieftine, care se dezagregau bacovian la prima ploaie), ci și cel mai bun manual. Nu e deloc imposibil, având în vedere experiența (pozitivă și negativă) acumulată.

Grija cetățenilor pentru calitatea manualelor nu-i cel mai rău lucru. Dar vine un timp când deciziile trebuie să le ia profesioniștii. Altfel, catastrofa din ultimii ani va continua și copiii vor învăța din manuale cârpite, în toate sensurile.