Cutia de scrisori: „Ei, mie nu-mi trebuie, dar las’ să fie…”

688
0

Cu nespusă plăcere citesc azi (17.09.21) articolul lui Gheorghe Bâlici „Unul dintre noi”, care mi-a trezit atâtea și atâtea amintiri frumoase despre bunul meu prieten, Marele producător, posesor și consumator al celebrelor ulcioare cu pătărănii, Aurel Scobioală. Eram cu satele la o aruncătură de băț (Reteni-Vasileuți și Mălăiești), am urmat aceeași școală din Șaptebani (el cu patru ani mai târziu), dar ne-am cunoscut și împrietenit prin anii șaptezeci, când casele noastre erau în apropiata vecinătate la Botanica. Regretata mea soție, Valentina, până a deveni doctoriță era farmacistă, dacă nu chiar colegă de facultate cu Agnesa lui Aurel, am cunoscut faimoasa colibă din Valea Crucii (unii îi atribuie și numele „fecioarei drăgostoase”), un scurt timp mi-a fost și profesor în materie de epigramă.

Susține și tu o instituție de presă liberă! Donația ta va contribui la susținerea activității noastre prin care informăm societatea echidistant și corect. Ajută-ne să promovăm adevărul, dreptatea și libertatea.

SUSȚINE

Dar cu totul altul e „Cuiul lui Pepelea”, de fapt am rămas fascinat și am râs până la lacrimi de expresia „Ei, mie nu-mi trebuie, dar las’ să fie…”, care mi-a scânteiat în memorie plăcutele amintiri din anii tinereții, anii șaizeci, mai concret renumitul „Banc al lui Bețu ot Gălășeni”, astfel „acuzându-l” de „plagiat” pe Mihai Cimpoi. Acest alter ego al lui Aurel, om de o factură deosebită, la fel de pătărănos, la fel mare amator de ceai „A la Scobioală”, amestecat cu coniac în timpul prohibiției, de ce nu și un păhărel de vin din beciul socrilor protagonistului, în compania căruia a preluat snoava transmisă lui Cimpoi.

Informația mea vine din altă sursă. La începutul anilor șaizeci eram doctor internist și endocrinolog în spitalul din Râșcani, iar fratele meu, Grișa, era șef de studii în școala din Gălășeni, cu directorul Bețu. Hramul satului, nu mai știu care, al bisericii ori al cimitirului, se sărbătorea la 28 august, de „Sântămaria mare”, la care de fiecare dată eram bob sositor. Nu vreau să divulg secretul discuției femeilor tinere în companie, rămase ele înde ele, chiar dacă unii afirmă că ar fi despre bărbați, dar noi, tinerii mânzoci, rămași la un moment dat izolați în preajma ulcioarelor, ni se perindau prin gură numai femei. Pe scameică (scaun dintr-o scândură lată cu spetează), frate-meu Grișa stătea alături de directorul Bețu, cu 30 de ani mai mare ca noi, care la fiecare trăsnet de hohote după gârla curgătoare a bancurilor, deși primea coate în coaste din ambele părți cu „Mata de ce nu râzi, Ivan Timofeevici”, rămânea stană de piatră. Acest joc continuat la nesfârșit i-a crăpat răbdăul directorului, care în stil domol ne-a tălmăcit povața legendară: „Măi băieți, mă uit eu la voi, bre, cât de zburdalnici sunteți, dar eu, măi, sunt om bătrân și nu-mi trebuie nimic, dar să vă intre în cap vorba me. Eu, măi, mă culc seara în pat cu fața în sus, trag plapuma până sub bărbie, apoi fac cu mâna de vreo 2-3 ori pe dedesubt. Eu, măi, cum vă spuneam, sunt om bătrân și n-am nevoie, dar dacă este, las’ să fie, cândva va prinde bine…”. Comentariile le aparțin cititorului…

Loghin Alexeev-Martin, Conf. univ. USMF „N. Testemițanu”                

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Site-ul „gazetadechisinau.md” publică articole care reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de editorialiști și jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chisinau” este o sursă de informare credibilă pe piața mediatică din Republica Moldova. Nu o lăsa să dispară! Contribuie la menținerea unei publicații libere. Acum poți face și tu o donație.

SUSȚINE