„Am scrijelit cu unghii avide pereţii continentelor”

719
0

În anul omagial al păstoririi românilor din afara României, experienţa unui mare român din exil, Vintilă Horia, ar putea să fie o lecţie pentru cei care-şi părăsesc prea uşor ţara.

Susține și tu o instituție de presă liberă! Donația ta va contribui la susținerea activității noastre prin care informăm societatea echidistant și corect. Ajută-ne să promovăm adevărul, dreptatea și libertatea.

SUSȚINE

În furtunile istoriei

România: Născut la Segarcea, jud. Dolj, în 1915, după Marea Unire familia se mută la Cahul, apoi, în 1920, la Chişinău, unde tatăl lui conduce „Casa Noastră”. La Râmnicul Sărat, Aldeşti, Bălţaţi, Bucureşti – se mută cu traiul în urma transferului tatei. Absolvent al Facultăţilor de Drept şi Filozofie-Litere ale Universităţii din Bucureşti. Din 1933 face parte din cercul Gândiriştilor. Debut editorial în 1937.

Italia: Numit ataşat de presă pe lângă Ambasada României la Roma, în iunie 1940 şi rechemat în octombrie.

Austria. Ataşat de presă la Viena, din 1941. În 1942, închis de nazişti, timp de 9 luni în lagăre din Silezia, Austria şi Italia, de unde este eliberat de trupele engleze în 1945.

Italia: Octombrie 1945 – octombrie 1946 – un an la Assisi, împreună cu soţia – cel mai fericit an al vieţii sale. În februarie 1946, un „Tribunal al Poporului” din România comunistă îl condamnă pe Vintilă Horia la muncă silnică pe viaţă. La Milano întâlneşte pe Eugen Coşeriu, pe atunci gazetar şi căsătorit cu o uruguaiană. Puţini ani după acea perioadă tulbure, „când toţi ne căutam locul pe unde să ne întoarcem la perfecţiunea din noi”, Coseriu a emigrat la Montevideo, unde şi-a început strălucita carieră de lingvist.

Argentina: Emigrează în Argentina: în 1948 era înscris pe o listă cu voiajul gratis. Aici se naşte fiica sa Domnica, în 1952. Profesor de literatură română la Facultatea de Filozofie şi Litere a Universităţii din Buenos Aires.

Spania: În 1953 se stabileşte în Spania. Funcţionar la un hotel, reporter şi curier literar, apoi profesor de literatură universală şi contemporană la Şcoala Oficială de Jurnalism din Madrid. Susţine cicluri de conferinţe şi prelegeri la numeroase universităţi din lume. Aici se naşte Cristina.

Franţa: Se stabileşte în Franţa, unde s-a aflat din 1960 până în 1964. Distins cu premiul Goncourt în 1960, pentru romanul Dieu est ne en exil. Securitatea română, prin Mihai Ralea, îi confecţionează un dosar pentru a-l eticheta ca legionar, în urma unei campanii de denigrare de către stânga franceză, prin intermediul revistei LUmanite.

Spania: 1965-1992. Între 1979-1888 este profesor de literatură contemporană la Universitatea Catolică din Paris, filiala Madrid. Moare la Madrid, la 4 aprilie 1992.

Aşa s-a născut în cunoaştere: peste mări şi ţări de incertitudine.

În volumul de versuri Viitor petrecut, Madrid-Salamanca, 1976, Vintilă Horia decanta în felul următor condiţia de exilat a românilor din a doua jumătate a secolului XX:

Ridicaţi chiverele şi daţi de veste:/ Eu, cel despământenit,/ Cel desprietenit,/ Cel desfăcut de suflarea mumei,/ De averile trupului,/ De martorii sufletului,/ Daţi de veste/ Că m-am născut în cunoaştere!/ Trecerea a fost cumplită, Ca de la moarte la viaţă./ Întâi mi-au crescut aripi de ură,/ Lacrimi şi tunete/ M-au ajutat să nu cad în pieire,/ Am scrijelit cu unghii avide/ Pereţii continentelor,/ Ca să mă ţin de ceva,/ Am ajuns proprietar de limbi,/ Ca să dispun de blesteme pe toate graiurile,/ Am ajuns stăpân pe izvoare/ Până când mi-am văzut chipul/ Şi am strigat către mine:/ Vai ţie, îndepărtătorule!/ Nu mai cunosc cu unghiile/ Ci las să-mi crească în auz/ Pomul cu roade de adevăr/ În măsura în care ne e dat/ A-l auzi în priviri.”

În prefaţa la prima antologie de poezie românească publicată în exil (Buenos Aires, 1950), Vintilă Horia accentua ideea că abia după armistiţiul din August 1944 se poate vorbi în istorie de o emigraţie românească, de un exod în masă care a dat naştere peste hotarele Ţării unui microcosm românesc, reprezentând, cu destulă fidelitate, trăsăturile caracteristice ale macrocosmosului originar. „O lume românească a luat naştere în câţiva ani în afara spaţiului românesc”, subliniază şi Mihaela Albu.

Începutul a fost în Italia, la Assisi, unde scria că „Occidentul în sine e opera sfinţilor şi a poeţilor, de la celţi încoace. Însă în Italia s-a păstrat ceva din acest fel de sfinţenie, foarte apropiată de cotidian, de simplitate… Un an întreg de desfaceri şi despărţiri, dar şi de regăsiri, întregiri şi comunicare cu ceva din mine care, altfel, n-ar fi îndrăznit niciodată să iasă deasupra… Era o reînnoire care mă întorcea metamorfozat la origini, cu o întărire lentă şi sigură a tuturor legăturilor fundamentale… Era a doua naştere pe tărâmul celălalt, al exilului, care se constituia cu încetul într-un teritoriu animic, care se despărţea pe nesimţite de continentul originar (probabil pentru totdeauna), însă ducea cu el către cine ştie ce spaţii necunoscute tot ce fusesem de la început”.

La Buenos Aires, o dată pe săptămână se întâlnea cu intelectuali români. „Duceam cu noi, ca nişte melci culturali, casa noastră originară, oriunde ne aflam răspândiţi pe suprafaţa pământului. Viaţa culturală românească începea să ia fiinţă, în această nouă condiţie, scoasă din ţâţâni”. Dar „Polemizam cu destinul… Tânjeam după Europa, ca după un paradis pierdut”.

La Madrid îşi revenea la viaţă, „după un interludiu petrecut undeva departe, pe alt tărâm”, după războiul care făcuse jumătate din Europa „un teritoriu funebru, aruncat dincolo de frontiera vieţii normale”. „Cam tot ce am scris în proză, între anii 1953 şi 1956 au fost dări de seamă asupra condiţiei de exilat”.

Pe baza experienţelor proprii făcea caracteristici europenilor – ca unor „intermediari, ca unor îngeri situaţi între omul unei anumite naţiuni şi rest”: „Germanul e complicat, francezul e distant, spaniolul e complexat de propria grandoare şi decadenţă, în timp ce italianul e sincer şi autentic, prietenos şi fără pretenţii”.

Timpul şi spaţiul exilului în memoria nocturnă

Avea parte de reconstituiri nocturne, ce nu reflectau oraşele reale prin care se reţinuse un timp şi cărora numai memoria diurnă le-a rămas fidelă. Scria: „La Viena nu prea m-am visat, şi limba germană mi se ştergea căte puţin din memorie”. Amintiţi-vă ce spunea Cioran înainte de moarte: „Nu pot visa decât în limba română”.

Iarăşi din Memoriile lui Vintilă Horia: „După atâtea lecturi şi peregrinări, aveam o imagine întreagă despre fiecare secol în parte. Nu-mi găseam locul în niciunul. Începusem o căutare care abia la Madrid avea să-şi afle un popas, un fel de întoarcere în România prin Castilia, însă care avea să treacă încă prin multe spaţii, peste mări şi ţări de incertitudine”. Ieşeam din prima mea formaţie românească, concentrată în literatură, şi, fără să ştiu, cercetam orizonturi pluridisciplinare al căror înţeles îmi scăpa atunci, însă care după stabilirea la Madrid şi mai ales după 1964, mi-au devenit adevărate izvoare de permanenţă”. Despre nostalgia spaţiului pierdut, România, tot prin vis:

Pe ape doar pământu-mi voi atinge./ De ştire c-am ajuns vor da hingherii,/ Pe malul unde-n limitele verii/ Ţara din ev încet, încet se STINGE./ Vor căuta cu-o funie să separe/ Omul de vis, sau poate chiar cu-o sabie./ Eu voi scăpa în aer ca o vrabie/ Deprinsă la-nvoieli fără hotare./ Ci sus pe Râmnic voi afla ieşire,/ Cu ochii-nchişi voi regăsi portretul/ Acelor locuri unde ieri poetul/ Punea-ntr-un vers menita revenire.

Pe ape-aştept pământu-mi să-mi revină…/ De ştire da-vor mâine corăbierii/ Pe malul unde-n limitele serii/ Ţara din vis visează cum învie.”

Pentru a supravieţui fără să-mi pierd minţile de durere am hotărât, cu mulţi ani în urmă, să lărgesc frontierele ţării mele şi să consider Europa ca pe o patrie mare”, susţinea Vintilă Horia într-un interviu publicat în ziarul spaniol Arriba în 1966. În acelaşi an scriitorul subliniază în al său Jurnal al unui ţăran de la Dunăre, că una din cele două baze spirituale ale operei sale este exilul, cealaltă dragostea.

Daniel Rops, membru al Academiei Franceze, îl situa printre cei care, scriind într-o limbă care nu-i a patriei lor, au devenit maeştri. Vintilă Horia explică: „Dominarea unei limbi străine s-a transformat pentru mine într-un fel de tehnică de anulare a unui destin de blestem” (Correro de Andalucia”, 1969).

În eseul Prezenţa mitului V. Horia defineşte romanul ca o tehnică simbolică a cunoaşterii. Hermann Broch, numind romanele sale „simbolico-culturale” sau „poliistorice”, constata că „tema recurentă în eseurile şi memoriile horiene este conflictul intelectualului cu timpul său şi consecinţele acestui conflict: diverse tipuri de exil. Exilul horesian devine simbol al condiţiei umane. Spre deosebire de romanele lui Paul Goma şi Milan Kundera, unde apare exilatul din Europa de Est, la el conceptul de exil dobândeşte o densitate semnificativă: prototipul exilatului este fiinţa umană exilată din Paradis. Pentru acest salt în cunoaştere, chiar a meritat premiul Goncourt.

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Site-ul „gazetadechisinau.md” publică articole care reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de editorialiști și jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chisinau” este o sursă de informare credibilă pe piața mediatică din Republica Moldova. Nu o lăsa să dispară! Contribuie la menținerea unei publicații libere. Acum poți face și tu o donație.

SUSȚINE